"V-am chemat ca să vă scoatem din statistică, şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: "Căci şi muntele că-i munte, încă are doruri multe".
V-am chemat ca să vă redeşteptăm dorurile ... "
Primul poem filosofic - Constantin Noica

duminică, 7 august 2011

Filosofia în Grecia Antică (1) - Epoca presocratică

Motto: „Omul este o coincidență a naturii. Coincidența este o continuare a logicii. Baza logicii o găsim în nevoia de a critica și analiza.”

Începuturile filosofiei europene se caracterizează printr-o complexitate deosebită în ceea ce privește preocupările primilor mari gânditori ai lumii. Epoca presocratică, fiind definită prin orientarea ontologică, pune în prim plan cunoașterea realității înconjurătoare promovată într-un spirit animat de tendințe obiective. Problema esențială a primilor gânditori consta în aflarea unei explicații îndestulătoare a permanentelor procese de schimbare ce dau mereu alt conținut și altă înfățișare realității. Astfel, ontologia presocraticilor gravitează, în principal, în jurul problemei principiului prim, fie el conceput sub forma materiei inițiale, a corpusculilor materiali, a spermatei, a homoiomerilor sau a atomului. Astfel, ia naștere prima vârstă a gândirii grecești, cunoscută și sub denumirea de „vârstă cosmologică”, întrucât filosofii își pun întrebări referitoare la originea și evoluția realității fizice.

O altă caracteristică definitorie pentru epoca presocratică o reprezintă raportul dintre unitate și diversitate, comun tuturor presocraticilor. În această privință, soluția la care recurg gânditorii acestei epoci este reducerea diversității la unitate – lucrurile și fenomenele sunt doar transformări trecătoare, manifestări momentane ale unei unități originare comune. Problema filosofică a transformării și a schimbării din realitate conține o contradicție pe care gândirea greacă o va împărți în două soluții extreme: 1) reală este numai existența, în timp ce devenirea nu este decât o aparență (Parmenide din Eleea) și 2) reală este numai devenirea, în timp ce existența nu este decât o aparență (Heraclit din Efes). Această opoziție se dovedește a fi momentul culminant al gândirii presocratice, întrucât atrage după sine o serie de alte concepții-sinteze menite să aducă la un loc cele două opinii total antagonice. Perioada se dovedește a fi prielnică lărgirii orizontului filosofic pe baza contradicțiilor apărute între marii gânditori precum cei menționați mai sus. Evoluția filosofiei în epoca presocratică certifică, astfel, principiul hegelian teză-antiteză-sinteză.

În cele ce urmează, vom analiza principalele concepții filosofice ale epocii, comentându-le, în încercarea de a oferi o imagine cât mai amplă asupra începutului filosofiei grecești.

După cum am afirmat mai sus, problematica principiului prim este esențială pentru conturarea definiției concepțiilor presocraticilor. Astfel, trebuie lămurit sensul acestui concept: principiul prim este definit ca fiind fondul material comun din care pot fi derivate toate lucrurile și fenomenele, din care acestea se nasc și în care mor. Altfel spus, principiul prim desemnează relația dintre ceea ce rămâne permanent din ceea ce permanent trece.

Părintele acestui mod de filosofare este Thales din Milet, datorită căruia ia naștere logosul în Grecia Antică. Conform acestuia, principiul prim este echivalent cu apa. Prin urmare, tot ceea ce există reprezintă doar o manifestare trecătoare a apei. Aristotel îi va susține teoria, într-un mod relativ, ce-i drept, ceva mai târziu, afirmând că pentru întreținerea vieții universale apa este o hrană de neînlocuit.

Desființând teoria lui Thales, Anaximandru susține că principiul prim nu mai este o materie concret determinată, ce intră în experiența sensibilă. Astfel, el lansează noțiunea de apeiron, ca materie infinită cantitativ și indefinită calitativ. Apeironul conține în sine, într-un amestec indecis, toate calitățile, care devin reale separându-se din amestecul primar al apeironului, acțiune ce se petrece în urma luptei contrariilor. În acest fel, apeironul devine un concept abstract al gândirii. Faptul că toate existențele iau naștere prin desprinderea din unitatea primordială a apeironului, și că acestea se limitează una pe cealaltă, este conceput drept un „păcat”, care poate fi ispășit doar prin întoarcerea la origini.

O altă teorie a principiului prim este dată de Anaximene, care îl identifică cu aerul. Conform acestuia, sufletul este de natură aeriană, fapt ce întreține și pune lumea în mișcare.

Având în vedere cele prezentate anterior, se pot stabili primele concluzii: nașterea filosofiei grecești este înfățișată ca un proces de trecere de la reprezentarea mitică la explicația logică, de la mythos la logos. Acest fapt este certificat de faptul că primii gânditori greci au utilizat ca și fundament al concepțiilor lor mitologia. Mitul va dispune dintotdeauna de anumite resurse și posibilități pentru viața spirituală a lumii grecești antice. La hotarul atât de incert dintre mythos și logos a luat naștere primul concept filosofic al gândirii grecești, acela de arhé, iar prin cei trei mari milezieni (Thales, Anaximandru și Anaximene), filosofia greacă s-a născut desprinzându-se de reprezentarea mitică a universului. Revitalizarea mitului va apărea, însă, la pitagoreici, care consideră că expresia concentrată a tuturor acestor laturi o reprezintă numărul.

Reprezentantul lor, Pitagora, inițiază teoria conform căreia, prentru ca sufletul să se întoarcă la adevărata lui origine, de natură divină, trebuie să ne folosim de cultivarea științelor, îndeosebi a matematicii, muzicii și astronomiei. Numărul este conceptul care, în viziunea lui, poate curăța sufletul de păcatul originar. Perfecțiunea numărului se exprimă sensibil, prin muzică și armonia lumii, drept pentru care susținătorii acestei teorii recomandă ascultarea muzicii și contemplarea cosmosului, dând naștere unui curent religios de inspirație orfică.

În acest caz, apare o nouă teorie privind definirea principiului prim, identificat fiind cu numărul, adică ordinea, care reprezintă însăși substanța realității. Fiind alcătuit din opozițiile limitat-nelimitat, par-impar, unitate-multiplicitate, drept-stâng, bine-rău, pătrat-dreptungi, numărul capătă și o semnificație morală, și anume aceea că limitatul indică ordinea și perfecțiunea (adică binele), și răul, pe de cealaltă parte. Astfel, pitagoreicii devin precursori ai dualismului. În imaginea lor despre univers, între focul central, identificat cu scaunul lui Zeus, și limita extremă a universului – cerul stelelor fixe care închide universul într-o sferă de foc – se mișcă toate corpurile cerești. Întrucât mișcarea cosmică produce un sunet, armonia scoasă de diferitele corpuri cerești în mișcare dă naștere unei muzici pe care nu o putem auzi din cauza caracterului continuu și înnăscut al acesteia.

Întrucât caracterul conflictului dintre tendința monistă de la care pornea filosofia ioniană (existența realității este explicată pe baza unui singur principiu prim) și înțelegerea și explicarea pe bază politeistă a realității oferite de mitologia și religia greacă, ce apela la mai multe divinități - era de natură iminentă, s-a dezovoltat, în epoca presocratică, primul val al criticismului grec, ai căror reprezentanți sunt Xenofan din Colofon și Heraclit din Efes.

Primul mai sus amintit, Xenofan, se dovedește a fi un adversar înverșunat al politeismului și al antropomorfismului, întrucât critică ideea de divinitate gândită în mod antropomorf, devenind, astfel, principalul critic al lui Homer și al lui Hesiod. Xenofan susține că divinitatea se identifică cu Totul, motiv pentru care îi acuză pe cei doi că îi coboară pe zei în cele mai adânci prăpăstii ale mizeriei specifice condiției umane. Personal, sunt total împotriva acestei concepții. Faptul că natura umană este concepută ca fiind inferioară, murdară, o lepădătură, o greșeală a universului, este un impediment pentru determinarea adevăratei naturi umane. La urma urmei, omul este cel care își construiește inclusiv zeii, le atribuie calități spre care aspiră și își creează un univers favorabil. Așadar, caracterul antropocentrist are, în viziunea mea, menirea de a-l apropia pe om de zei, și nu invers. În viziunea lui Xenofan, consecința cea mai gravă a antropocentrismului o reprezintă relativitatea imaginii despre zei. Totodată, el critică doctrina orfico-pitagoreică - despre care am vorbit mai sus - a transmigrației sufletelor, și aduce o concepție nouă cu privire la Dumnezeu: identifică panteistic divinitatea cu existența – Dumnezeu este „unul și incorporal”, „unul e zeul între zei și oameni mai mare” etc.

Al doilea reprezentant al primului val al criticismului grec, Heraclit, critică tradiția religioasă și morală a vremii și consideră că viziunea dialectică asupra realității constituie un dinamism care identifică esența existenței cu schimbarea, cu devenirea. La Heraclit, principiul prim este focul, pentru că are o imagine schimbătoare, se răspândește rapid și crește oarecum din el însuși. Așadar, potrivit lui, viața interioară a realității nu este altceva decât perpetuă schimbare. Având în vedere acest principiu al devenirii permanente, putem afirma că realitatea este un progres și un regres, care pornește și se întoarce din și în foc. Astfel, tot ceea ce este în prezent a mai fost de nenumărate ori în trecut, și va mai fi de nenumărate ori în viitor. Pentru că totul devine, repaosul și stabilitatea sunt considerate ca fiind doar înșelăciuni ale simțurilor.

Contrar acestei concepții, eleații dezvoltă ideea conform căreia nimic nu se schimbă, totul este monoton și se reia în repetate cicluri.

În antiteză cu ipoteza oferită de Heraclit, Parmenide consideră că în opoziție cu înșelăciunea pe care ne-o oferă organele de simț, când ne prezintă realitatea în schimbare și transformare, aceasta apare, în adevărata sa esență, ca imobilă, numai în cadrul gândirii raționale. Astfel, el formulează trei principii fundamentale: 1) Gândirea și existența sunt identice – gândirea se îndreaptă întotdeauna spre existență ca spre o realitate existentă în mod necesar; 2) Existența este – „ființa este”, și non-existența nu este – „dar neantul nu este (posibil)”, și 3) Existența este eternă, nu s-a născut din nimic și nu poate să moară în nimic; este una și indivizibilă, o sferă perfectă ce umple în întregime spațiul, pe suprafața căruia nu se petrece nicio schimbare spațială, nicio mișcare. Concluzionând, putem afirma că existența parmenidiană desemnează o stare mai mult acosmică, care nu poate fi scoasă din realitatea cosmică multiplă și schimbătoare.

Susținătorul lui Parmenide, Zenon, este cel care identifică existența gândită cu existența reală. El formulează, în această priviță, niște argumente contra mișcării, cunoscute și sub denumirea de aporii: 1) Un corp în mișcare ar trebui să parcurgă prin înjumătățirea permanentă a traseului său un spațiu infinit, ceea ce este imposibil; 2) Ahile cel iute de picior nu poate ajunge din urmă broasca țestoasă cea leneșă la mers dacă aceasta are în punctul ei de pornire un avans oricât de mic; 3) Săgeata ce zboară între două puncte trebuie să străbată o infinitate de alte puncte, dar în fiecare din aceste puncte ea stă e fapt pe loc, drept pentru care mișcarea ca o sumă de zerouri, de stări pe loc, este doar o experiență înșelătoare, și 4) Un corp în mișcare trece de două ori mai repede prin fața unui alt corp în mișcare, ce vine cu aceeași viteză din direcție opusă decât prin fața unui corp în repaos, cu condiția ca toate trei să fie la fel de lungi, ceea ce face imposibilă determinarea timpului. Așadar, Zenon consideră că mișcarea nu poate fi gândită în mod logic și, potrivit principiilor formulate de Parmenide, ceea ce nu poate fi gândit nici nu există. Trebuie menționat faptul că acest stil de filosofare nu poate căpăta vreun sens în afara ideii că existența gândită este identică cu cea reală.

Ar fi potrivit să scoatem niște concluzii pe baza aporiilor lui Zenon, concluzii care pot fi împărțite în două categorii: concluzii privind diversitatea și multiplicitatea, și concluzii privind mișcarea. În legătură cu prima categorie, se poate afirma că, conform teoriilor sale, divizibilitatea infinită posibilă teoretic este considerată ca fiind reală, iar în privința celei de-a doua categorii, Zenon dovedește imposibilitatea mișcării prin înlocuirea divizibilității gândite cu divizibilitatea reală: un spațiu dat poate fi parcurs numai dacă mobilul trece prin fiecare din punctele traseului său, ceea ce din cauza infinității numărului de puncte este imposibil. În același context, Zenon pleacă de la supoziția că nici spațiul și nici timpul nu sunt continue, ele constând în părți separate și, în cea mai mică unitate de timp este imposibilă acea schimbare minimă necesară pentru a putea vorbi de mișcare.

O concepție diferită de cele prezentate până acum a adus-o Melissos, care era de părere că existența este nedeterminată nu numai în timp, ci în toate direcțiile spațiului infinit. El este cel care s-a apropiat cel mai mult de punctul de vedere al idealismului presocratic.

Epoca presocratică se constituie ca spațiu-matrice pentru dezvoltarea unor curente de gândire complexe, menite să descopere și să analizeze obiectiv realitatea fizică a universului. Printre acestea se numără și naturalismul, cu teoria corpusculară a materiei, în cadrul căreia îi avem ca reprezentanți pe Empedocle din Agrigent, Anaxagora din Clazomene și pe inițiatorii atomismului. Urmând cu precădere principiul hegelian teză-antiteză-sinteză, acest curent a luat naștere ca și un compromis între conceptele antagonice promovate de Heraclit și Parmenide. Printre caracteristicile comune ale acestei teorii corpusculare a materiei se numără și definiția atribuită materiei, care este concepută ca fiind alcătuită din particule mici, indivizibile, perfect stabile, statice, netransformabile, a căror îmbinare și dezbinare dă naștere proceselor de schimbare și transformare susținute de Heraclit. Un alt principiu comun este acela că nu există transformare (naștere și moarte, apariție și dispariție) în sensul autentic al cuvântului, există numai combinare, agregare și dezagregare a ceea ce există și exista din eternitate în eternitate, întotdeauna același, mereu neschimbat.

Un prim reprezentant al acestei gândiri este Empedocle din Agrigent. În concepția sa filosofică, pornește de la distincția pe care o face Parmenide între ceea ce este și ceea ce pare a fi. Astfel, el sintetizează concepțiile despre principiul prim apărute de-a lungul timpului și distinge patru elemente primordiale: pământ, apă, aer și foc, ce dau naștere existenței parmenidiane eterne și neschimbătoare. Aceste elemente sunt inerte, iar în afara lor mai există două forțe ce explică mișcarea – iubirea și ura, care produc unirea, respectiv separarea, fiind aflate în permanent conflict. Astfel, iubirea dă naștere sufletului și vieții, iar ura le distruge. Judecând acest principiu în contextul contemporaneității, putem spune că el se constituie ca o prevestire a principiului modern al evoluționismului, ce-i drept, sub forma reminiscențelor mitice. Empedocle folosește ca principiu fundamental al gâdirii sale sintagma „totul este asemănătorul prin asemănător”. Același principiu stă și la baza cunoașterii, în concepția lui Empedocle: ceva este cunoscut prin elementul identic care există în noi în raport cu acel ceva. Altfel spus, totul este interpretare.

În epoca presocratică se produce, încet-încet, trecerea de la dinamism la mecanicism, în ceea ce înseamnă explicarea realității, fapt ce conduce la apariția curentului cunoscut sub denumirea de atomism. Având doi reprezentanți de seamă, multilateral dezvoltați – Leucipp și Democrit – curentul își va pune o amprentă deosebită asupra umanității, unele teorii și concepte rezistând în timp și fiind îmbunătățite până în contemporaneitate. Astfel, Leucipp va fi cel care va introduce definitv în gândirea greacă punctul de vedere mecanicist, și va explica realitatea prin procese mecanice de unire și separare a unor corpusculi mici și indivizibili, numiți atomi.

De cealaltă parte, Democrit este cel care dă atomismului expresia sa sistematică. Pe lângă preocuparea sa pentru ontologie, el va dezvolta multe idei și în ceea ce privește problematica omului și a eticii. Astfel, el consideră că nu există nici început și nici sfârșit absolut, și propune ca și soluție de sinteză a concepțiilor anterioare privitoare la materie și existență faptul că materia universală constă în corpusculi materiali infiniți ca număr, foarte mici și identici între ei. Cu alte cuvinte, aceștia nu prezintă nicio calitate prin care să se distingă unii de alții, deosebindu-se numai cantitativ. Astfel, sufletul este alcătuit numai din atomii cei mai fini, rotunzi și netezi, asemănători acelora care formează focul, rezultând din aceasta că, potrivit lui Democrit, sufletul este principiul mișcării. Totodată, Democrit este adeptul ideii conform căreia atomii ar da naștere unui număr infinit de lumi, care coexistă în cosmos. Pe de altă parte, filosoful presocratic nu face distincția între suflet și rațiune, considerând că reprezentarea și gândirea sunt două activități identice ale sufletului, cu toate că definește reprezentarea ca o cunoștință obscură, iar gândirea ca o cunoaștere certă și absoltă, care admite că în realitate există doar atomi și vid.

Pentru că am afirmat mai sus că Democrit este unul dintre cei care se preocupă și de probleme de etică, trebuie să dezbatem puțin și acest subiect. La Democrit lipsește complet acea fundamentare religioasă pe care înaintașii lui o dădeau eticii. Astfel, etica lui pledează pentru fericire și afirmă că participarea la viața publică trebuie limitată la strictul necesar. În viziunea presocraticului, plăcerile spirituale sunt superioare celor trupești, iar diferitele ramuri ale civilizației s-au format pornind de la starea primară de sălbăticie. La Democrit apare un materialism explicit formulat, sesizabil prin exclusivitatea cauzalității mecanice și prin explicarea diferențelor calitative prin relații cantitative.

După această etapă orientată strict asupra problemei realității fizice înconjurătoare, epoca presocratică va fi pusă în fața celui de-al doilea val al criticismului grec, unul de factură iluministă, după concepția lui Vasile Muscă. Această perioadă este caracterizată în special printr-o serie de noi orientări ce apar în viziunea filosofilor. În sfârșit, se pune accent și pe problematica omului, se încurajează tendințele omului spre autonomizare și independență, apare individualitatea independentă, autonomă în manifestările sale și se pune în discuție problema subordonării intereselor individuale față de cele ale colectivității. Toate aceste caracteristici ne permit să afirmăm caracterul iluminist al Greciei presocratice. Ca și reprezentanți ai acestui curent îi avem pe Anaxagora din Clazomene și pe sofiști. Asupra celor din urmă menționați ne vom opri atenția puțin mai târziu și ceva mai detaliat.

Anaxagora era adeptul ideii conform căreia experiența sensibilă ne arată diversitatea și multiplicitatea realității. Folosind principiul eleat „ceea ce este niciodată nu poate să nu fie”, a dovedit prin aceasta existența corpusculilor materiali. Principiul ontologiei sale este „totul în toate”, și introduce un nou concept în filosofie, și anume acela de nous, conceput fiind ca materie care nu se amestecă cu nimic, fiind separată de celelalte – materie identificată cu rațiunea. „Misiunea” nous-ului este de a îndeplini rolul unui fel de deus ex machina.

În cadrul celui de-al doilea val al criticismului grec apare, din cauza eșecului sintezei atomistice ce consacră ruptura eleată dintre gândire și realitate, un nou curent filosofic, despre care aș spune că a revoluționat gândirea greacă nu prin originalitate, ci prin tehnica filosofatului, și anume – sofiștii. Ei sunt profesorii care caută să satisfacă nevoile crescânde de cunoaștere ale oamenilor. Pentru a-și atinge scopul, ei recurg la puterea convingerii, la arta retoricii și la tehnica discursului. Principala problemă pe care aceștia o au în vedere este însușirea unei metode prin care omul să îi poată convinge pe ceilalți de adevărul opiniilor sale. Pentru aceasta, sofiștii scot la iveală contradicțiile și sunt convinși că omul poate judeca și aprecia numai din punctul său subiectiv de vedere. Promovând subiectivismul și relativismul în detrimentul obiectivismului celorlalți gânditori presocratici, termenul de „sofist” a căpătat un sens peiorativ, și anume acela de pseudo-filosofie. Ca și reprezentanți ai acestui curent, îi avem pe Protagoras, Gorgias din Leontinoi, Prodicos din Cheos și Hippias din Elis.

Principiul gândirii lui Protagoras este „homo mensura”, adică omul ca măsură a tuturor lucrurilor, care exprimă esența concepției despre educație și cultură a sofiștilor. Este adeptul ideii conform căreia cunoașterea poate fi dobândită numai prin intermediul experienței sensibile, iar adevărul are o valoare relativă la un subiect. La fel ca și Democrit, susține că originea societății se află undeva în stadiul de sălbăticie, aceasta luând naștere în urma unui lung proces de evoluție.

Gorgias din Leontinoi este cel care aduce un plus de originalitate sofiștilor prin concepțiile sale exagerat de nihliste, formulate în trei principii: 1) Nimic nu există, căci dacă ceva ar exista ar trebui fie să se nască, fie să existe dintotdeauna. Existența nu poate să se nască din ceea ce există, nici din ceea ce nu există. Dar nu poate fi nici eternă, căci ceea ce este etern e nesfârșit iar infinitul nu există nici în sine nici în altceva; 2) Dacă ceva ar exista el nu poate fi cunoscut numai în cazul în care gândirea ar fi identică cu obiectul ei. Dar atunci ceea ce este gândit ar trebui să fie imposibil și real în același timp, ceea ce nu se poate, și 3) Cunoașterea nu poate fi comunicată, căci semnul ce o exprimă se deosebește de obiectul comunicat. Nihilismul lui Gorgias desființează, astfel, Totul, dând o notă de pesimism și distrugând tot ceea ce înseamnă viață sau existență.

Al treilea reprezentant, Prodicos, este preocupat de morală, pe care o tratează în spirit didacticistic, recurgând la alegoria lui Heracle aflat la răscruce de drumuri, obligat fiind să aleagă între virtute și viciu.

Și, în sfârșit, Hippias realizează distincția între natură și lege, considerând că deasupra legilor schimbătoare scrise de oameni se află o lege neschimbătoare a naturii.

Sofiștii au avut un impact deosebit asupra întregii filosofii. Au fost cei care au contribuit la lărgirea orizontului filosofic prin modul critic de abordare a problemelor existențiale despre om, cunoaștere, morală și societate.

În concluzie, epoca presocratică poate fi definită ca una deosebit de complexă din multe puncte de vedere. Dincolo de orientarea către ontologie și de tendința de a trata realitatea înconjurătoare într-un mod obiectiv, orizontul filosofic se află în expansiune. Evoluând pe baza principiului hegelian teză-antiteză-sinteză, primele urme ale gândirii grecești ajung să își îndrepte atenția către ontologie, metafizică și obiectivism, dar şi către problematica omului și, implicit, către subiectivism. Atât primii gânditori presocratici, adepți ai ideii de principiu prim, cât și atomiștii, eleații sau sofiștii, au avut un impact deosebit asupra istoriei filosofiei. Practic, în epoca presocratică se pun bazele întregii filosofii și nu numai. Acum apar și se dezvoltă noi științe, iar omul se dovedește a fi capabil de o evoluție rapidă și de a trece dintr-o mentalitate în alta prin intermediul personalităților vremii. Respingând mai întâi antropomorfismul, desființând mișcarea, subiectivismul, presocraticii au ajuns până la atitudinile contrare respingerii și desființării acestor concepte. Multe idei au fost păstrate și îmbunătățite până în zilele noastre, motiv pentru care putem considera epoca presocratică un adevărat „big bang” al culturii universale.

Ante-scriptum

Se pare că OFZ a cam luat o pauză (mai mult sau mai puțin bine-meritată) de la scris. Ei bine, acum ne-am reînceput activitatea intensă. S-a dat startul pregătirilor pentru olimpiadă, așa că studiem la modul cel mai serios filosofia. Momentan, lucrăm pe „Introducere în istoria filosofiei” a lui Vasile Muscă și, pentru eficiență, am căzut de acord ca după fiecare capitol important să scoatem câte un eseu pe care, evident, îl vom publica și aici, în speranța că amatorii acestei discipline își pot forma o viziune de ansamblu asupra întregii filosofii, începând din Antichitate și până în prezent fără să fie nevoiți să își „bată capul” cu cărți voluminoase.

Pentru început, vom da startul seriei de articole cu un eseu despre epoca presocratică, analizată și interpretată destul de detaliat. Pentru cei care sunt pasionați de ontologie și metafizică - dar și pentru ceilalți - stați pe aproape :)! Sunt convinsă că o să vă fie de folos articolele viitoare și, cine știe, poate veți dori să aprofundați și voi studiul asupra acestei discipline fascinante.

Revenim curând cu articolul promis, așa că fiți cu ochii în patru :)!

marți, 7 iunie 2011

La mulți ani filosoafei noastre!

Astăzi, Universul a decis că trebuie să o răsfețe pe filosoafa noastră cea mai dragă, Serafina Oarga, așa că s-a gândit să îi dedice o părticică din eternitate. Exact așa cum bănuiți, astăzi e ziua ei. E o zi specială, la fel ca și persoana sărbătorită. O zi caldă (poate prea caldă), iubitoare, romantică, înțeleaptă... Noi, membri OFZ, ținem să îi urăm un sincer și călduros la mulți ani, multă fericire, sănătate, bucurii alături de cei dragi și putere de muncă! Să nu uităm și de răbdare, pentru că de asta avem noi nevoie când suntem în preajma ei...

Mulțumim pentru tot ceea ce ați făcut pentru noi :). Pentru faptul că ne-ați luat sub aripa dumneavoastră protectoare, că ați încercat să ne oferiți cât mai mult din cunoștințele despre viață, iubire și filosofie. Mulțumim că v-ați petrecut timpul alături de noi, suportându-ne aberațiile și copilăriile, ori mofturile. Am greșit de multe ori, dar împreună am trecut peste și împreună vom continua să intrăm în istorie :). Timpul petrecut alături de dumneavoastră a fost timp prețios, o spun fără nicio ezitare. A fost timp prețios pentru că toți am avut câte ceva de câștigat. Noi am făcut un pas spre maturizare, spre autocunoaștere, spre ceea ce înseamnă viață, iar dumneavoastră ați rămas un copil :).

Amintirile noastre mă fac să zâmbesc de fiecare dată. Cuvintele sunt de prisos acum, noi știm ce am trăit și cum... Nu-mi rămâne decât să mulțumesc Universului (nu, nu ăluia de la chef) că v-a adus în viața mea, a noastră, exact în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de asta :). La mulți ani dumneavoastră, și la și mai mulți ani nouă, OFZ, împreună, de acum înainte :). V-am zis, până la 120 de ani, nu am de gând să vă las în pace...

duminică, 5 iunie 2011

Amintiri din şcoală

Se apropie cu paşi repezi sfârşitul acestui tulburător an şcolar. Vacanţa se îndreaptă spre fiecare cu promisiunea unui început, împodobită cu speranţe şi amintiri. Trecutul prezent mă bântuie şi mă obligă la o retospectivă... Serile de joi, seri în care ne întâlneam să vizionăm filme, întâlnirile cu filosofia, petrecerile în care sărbătoream victoriile sau eşecurile de la olimpiadă, întâmplările şi accidentele vieţii din şcoală, temele de casă şi realizările imortalizate pentru o clipă pe o peliculă fictivă a memoriei, toate acestea îmi înfloresc într-un zâmbet larg în privire.

Astăzi... amintiri de la serile de film.....































sâmbătă, 9 aprilie 2011

100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran

Abia astăzi am aflat că ieri s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Ciudat, e unul dintre filosofii şi scriitorii mei preferaţi şi n-am ştiut acest amănunt, deşi cică a fost un eveniment organiza la Bucureşti în cinstea lui, eveniment la care au participat şi Pleşu şi Liiceanu. Tot cu această ocazie, pe data de 8 aprilie Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti au propus un proiect artistic în premieră, prin care opera lui Cioran va deveni parte din spaţiul public bucureştean: Cioran în stradă, de Dan Perjovschi. Cioran în strada este prima încercare de a integra o operă literară într-un proiect cultural stradal. 20 de citate selecţionate din întreaga operă a scriitorului - texte puternice, scurte, pline de impact - vor putea fi citite în staţiile de metrou şi de autobuz, de la Piaţa Universitătii la Biblioteca Centrală Universitară şi până în Grozaveştiul studenţesc.
Câteva poze:
Image and video hosting by TinyPic
Image and video hosting by TinyPic

Oricum, noi, filosofii zăluzi din Cugir, pentru că a fost unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi de origine română în străinătate şi pentru că opera lui a avut o importanţă majoră în cultura europeană a secolul XX, îl vom omagia nu doar săptămâna viitoare la cercul de filosofie, ci toată luna.

Pentru cei interesaţi ...
Câteva date despre viaţa şi opera lui:
Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1991, la Răşinari, unde tatăl său era preot(ciudat,nu?Multe detalii interesante legate copilăria lui şi relaţia lui cu satul natal o să aflăm din documentarul Apocalipsa după Cioran, pe care îl vom urmări marţi la cercul de filosofie). A făcut studiile liceale în Sibiu la Liceul Gheorghe Lazăr, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti(1928-1932). După o bursă de studii în Germania(1933-1935), a fost timp de un an (1936-1937) profesor de filosofie la un liceu din Braşov. Din 1937, an când obţine o bursă a statului francez pentru doctorat (care-i va fi prelungită în 1938) se stabileşte la Paris.
În România a colaborat la "Gândirea", "Vremea", "Floarea de foc", "Calendarul", "Revista de filozofie", "Convorbiri literare" ş.a.
Din 1947 începe să scrie în limba franceză.
A publicat cinci cărţi în ţară şi mai bine de zece în Franţa, toate la "Gallimard". Cartea de debut a obţinut premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi (1934). Pentru "Manual de descompunere", obţine în 1950, premiul "Rivarol"
(informaţii preluate din cartea "Lacrimi şi sfinţi")
Despre tematica operei:
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Preocupat de problema morţii şi a suferinţei, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii. Tema alienării omului, temă existenţialistă prin excelenţă, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?"
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă, de unde reflecţiile marcat gnostice şi antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului şi civilizaţiei. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile şi nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producţie şi reproducţie irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparenţă şi prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele şi i-a dăruit secretul formei şi al formulării, rădăcinile sale româneşti i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.
(informaţii preluate dă pă Wikipedia)

Dacă sunteţi interesaţi, vă aşteptăm marţi la Cercul de filosofie începând cu ora 17:00, la Colegiul Naţional David Prodan, etajul 2, sala 33.

miercuri, 6 aprilie 2011

Pe culmile fericirii

Citind cartea "Pe culmile disperării" de Emil Cioran mă întrebam: de ce? de ce oamenii sunt atât de disperaţi încât ajung să scrie astfel de cărţi? şi de ce le citesc eu? Haideţi să privim viaţa, sufletul, lumea, Universul din alt punct de vedere şi anume... de pe culmile fericirii. Haideţi să fim disperaţi de atâta fericire, voioşie şi bună dispoziţie. Haideţi să-i enervăm pe toţi disperaţi cu râsul nostru obraznic şi exaltat de fericire. 

Totul este relativ, ne-a învăţat celebrul Einstein. Atunci de ce n-ar fi relativă şi disperarea? de ce n-ar fi relativă nefericirea? De ce să nu alegem să fim fericiţi? De vreme ce disperarea este relativă, nefericirea este relativă faţă de punctul de referinţă ales, noi suntem cei care alegem cum ne dictează voinţa.  Fericirea sau nefericirea nostră depinde de voinţa alegerii noastre.Haideţi să alegem fericirea.

Nu pot să nu mă întreb asemeni multor altor oameni ce este fericirea? Întrebare grea la care fiecare om caută şi găseşte propriul răspuns. Şi asemeni tuturor celorlalţi mă pregătesc în vederea travaliului găsirii răspunsului. Ce este fericirea pentru mine? Ca să răspund mă întreb în prealabil: am fost fericită vreodată? Caut în abisurile trecutului personal momente sau clipe de fericire. Găsesc momente de exaltare pozitivă, de înălţare şi depăşire ale propriilor limite, clipe în care totul, Universul în absolutul său era în perfectă armonie cu umilul meu suflu de viaţă sau poate ar fi mai corect să spun că eu, persoana finită şi infimă care sunt, eram în perfectă armonie cu absolutul universal, cu divinitatea şi simţeam iubirea şi liniştea conştiinţei tăcute. Erau momente în care conştiinţa propriei persoane devenea conştiinţa universalului, atunci când între mine şi mine exista perfecţiunea acordului şi a armoniei. În fericire este atâta linişte şi totuşi fericirea debordează de cântece. Este liniştea uitării regretelor, a suferinţelor, a durerilor, e moartea negativităţii şi cântecul pozitivităţii, a iubirilor împlinite sau pur şi simplu a frunzelor roşiatice de toamnă timpurie ce zboară încet şi molcom spre o altă dimensiune. Mai nou mi-am descoperit fericirea în amintirea iubirilor neîmplinite, în eşecurile şi regretele mute de altă dată, am descoperit că pot fi fericită cu lacrimi în ochi tocmai pentru că mai sunt capabilă să plâng, am descoperit că pot fi fericită şi în lipsa armoniei, pentru simplu fapt ca respir şi mai există speranţa zilei de mâine. Am descoperit astăzi fericirea în existenţa misterului şi în bucuria descoperiri. Acum sunt fericită pentru că iubesc, sunt iubită, pentru că dăruiesc bucăţi de sticlă din sufletul meu, pentru că mai am voinţa de a mă risipii printre cuvinte.

Este uşor să fii fericit, aceasta este concluzia. Şi atunci, de ce sunt atât de des nefericită? De ce sufăr? De ce plâng? Şi îmi răspund: pentru că uit cât este de uşor să fii fericit. Conturbată fiind de mizeriile vieţii cotidiene, uit că fericirea depinde de propria mea voinţă. Eu trebuie să aleg în fiecare moment să fiu fericită, eu trebuie să-mi amintesc clipă de clipă că fericirea mea depinde de alegerea mea, Eu...

Astăzi zi de iarnă mohorâtă sau de primăvară veselă, citind despre disperare şi nefericire, mi-am amintit să aleg fericirea, iar în momentul alegerii am găsit şi motivele.... dacă credem că avem nevoie de aşa ceva... Sunt fericită pentru că trăiesc, pentru că l-am reîntâlnit pe Cioran, pentru că Dumnezeu există, sunt fericită pentru că frunzele ruginii zboară nepăsătoare spre abisuri, sunt fericită pentru că au înflorit magnolile. În fiecare moment, oricât de nefast al vieţii putem găsi motive pentru fericire. Cred că fericirea nu are nevoie de fapt de motive, fericirea este alegerea noastră, fericirea există pur şi simplu asemeni oricărui principiu prim ce constituie universul. Fericirea este o concluzie, printre puţinele concluzii ce nu se deduc din premise, concluzie ce ni se revelează prin sine însăşi. Fericirea îşi este sieşi raţiune suficientă. Important este doar să o vrem, să o chemăm, să o decidem şi să o trăim pur şi simplu.... indiferentă la trecut şi viitor fericirea este aici şi acum în clipa prezentă. Fericirea reprezintă prezentul absolut, clipa aceasta fără trecut şi fără viitor, fără regrete şi fără speranţe, ea este.

În fericire, trecutul şi viitorul se dizolvă în prezentul trăirii ei, în armonia şi extazul fără margini al propriei conştiinţe împăcate. Citindu-l pe Cioran, m-am decis să scriu, nu sa-l critic, ci să-l contrapun, el debordând de vitalitate pe culmile disperării lui, iar eu căţărată pe culmile fericirii deborbând de propria-mi fiinţă.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Cantos - Ora culorilor




Ora culorilor
Versuri: Nichita Stănescu
Muzică: Mihai Lojewski
O, sângeră culorile, Matisse,
Așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
și n-am nici bani măcar să beau.
R: Și iar voi atârna de-un răsuflet
În mine orb, noptirea toată
S-o peticesc cu petice de suflet
Şi cu hârtie colorată…
O, sângeră culorile, Matisse,
Așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
Şi n-am nici bani măcar să beau.
R: Și iar voi atârna de-un răsuflet
În mine orb, noptirea toată
S-o peticesc cu petice de suflet
Şi cu hârtie colorată…

miercuri, 23 martie 2011

La poarta neantului (dezbatere II)

M-am gândit să revin cu o nouă poezie, și de data aceasta, aparținând domnului Calistrat Costin, cu care v-am obișnuit din postul anterior. Sper să vă placă și să meditați îndelung la ea, pentru că merită :)!

Adie-n eter un „vânt de mare farsă” -
Veche, încâlcită, mohorâtă poveste;
„dați-mi un dram de țărână și voi crea o
altă lume” -
asta s-o crezi tu, bătrâne Immanuel Kant;
dar ca dorință și deșartă visare poeticească
de filosof cu geniu,
merge
(a voi să fii tu un nou Dumnezeu
e un lăudabil viciu omenesc
aproape nepedepsit!);
în zori, când câinii se potolesc
și nu mai latră ca nebunii,
pe oameni îi prinde urâtul,
starea aceea de ușoară beție
când timpul moare;
lumea s-a-nrăit, drace,
lumea suntem noi
(de unde alt Dumnezeu?!);
coroană de spini, vis răstignit în vis,
dureros, cruce pe cruce;
aproape-am murit, slavă ție, pământe,
cimitir frumos,
la poarta neantului zace stârvul omului...

O imagine foarte frumos conturată a condiției omului, din nou... Mi se pare extrem de profundă. Refuz să comentez pe baza ei, cred că ar avea un efect mai deosebit asupra cititorilor dacă încercați să o meditați și să o înțelegeți singuri. Aștept păreri despre cuvintele poetului :)!


marți, 15 martie 2011

Aritmetică umană

„orientul a descoperit omul,
occidentul umanitatea...”

Omul e mai puțin decât umanitatea,
umanitatea mai puțin decât omul!
Cum vine asta?!
Asta vine așa: un om + un om + un om
+ un om + ... + ... + ... + ... + ...
dau, prin adunare firească umanitatea,
însăăăăăă
„adunătura” aceasta este cu totul și cu
totul altceva decât omul
(fiul lui Dumnezeu?!),
„omul” care, ehei, ce frumos suna cândva,
am uitat când, acest biet cuvânt!
Ciudățenii de-ale aritmeticii umane -
au conchis o seamă de mucaliți
(fel de oameni și ăștia!)
mai cu simțul umorului,,
preocupați până peste cap de calcule și
operațiuni indispensabile vieții celei
de toate zilele umanității
(înmulțirea, împărțirea, scăderea și,
desigur, adunarea)
nepăsători la bizarul paraodx - ăsta cu
lumea care se înstrăinează încet dar
foarte sigur de celula ei de bază: OMUL,
astfel că taina creației, a genezei, pare
o tristă și veche poveste de adormit
pietrele!
Ei bine, orientul, orientul cel misterios,
dimpreună cu occidentul decadent,
nevricos și filosofos,
n-au descoperit mai nimic, dacă nu chiar
nimic!
Păcat...

Calistrat Costin

O perspectivă foarte realistă asupra omului/umanității, o imagine foarte frumos conturată a acestui „paradox” veșnic al filosofiei :).

Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu - Cum vorbim



Trebuie urmărit, este educativ şi mai mult decât atât, este necesar să înţelegem necesitatea de a vorbi corect în limba română. Impresia pe care o lăsăm celorlalţi atunci când ne exprimăm greşit sau când scriem incorect este una negativă. Suntem catalogaţi în funcţie de limbajul folosit, aşa cum suntem catalogaţi şi în funcţie de ţinuta noastră sau cunoştinţele noastre. De ce credeţi că este important să vorbim corect în limba maternă?

joi, 10 martie 2011

Dezbatere (I)

Salutări. Deşi sunt o membră mai veche, acesta este primul meu post pe OFZ. Vă propun o dezbatere pe tema libertăţii după un text de Jean-Paul Sartre:

"Consecinţa esenţială este că omul fiind condamnat să fie liber, el este responsabil de lume şi de el însuşi în calitate de manieră de a fi(...).Este,deci, absurd să ai de gând să te plângi, de vreme ce nimic străin nu a decis în legătură cu ceea ce simţim, cu ceea ce trăim sau cu ceea ce suntem. Această responsabilitate absolută nu este, de altfel, acceptare: ea este simplă revendicare logică a consecinţelor libertăţii noastre: ceea ce mi se întâmplă mie, se întâmplă prin mine şi eu nu aş putea nici să mă mâhnesc, nici să mă revolt, nici să mă resemnez. (...) Eu trebuie să fiu fără remuşcări şi fără regrete, aşa cum sunt fără nicio scuză, căci, din clipa ivirii mele la fiinţă, eu port greutatea lumii singur, fără ca nimic şi nimeni să o poată micşora"

Dezbaterea se va face în comentarii (puteţi să comentaţi chiar dacă nu sunteţi bloggeri, adică acolo unde scrie comentaţi ca: alegeţi Nume/Adresă URL sau Anonim şi vă semnaţi la sfârşit, preferabil).

Aş vrea să se comenteze în special partea îngroşată din citat.

Am 2 reguli:
1. Fiţi civilizaţi
2. Încercaţi să aduceţi argumente ca să vă susţineţi punctul de vedere (adică nu comentaţi doar "Nu sunt de acord", ci "Nu sunt de acord pentru că ..." şi vă spuneţi punctul de vedere)

Aştept păreri!

luni, 7 martie 2011

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - Despre iubire



Şi iată subiectul meu preferat, IUBIREA!

joi, 3 martie 2011

Concluzie.

„Mesajele nu au niciun efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial...

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului...

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu...

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.”
(Testamentul lui Eugen Ionescu)

Ultimele mele două postări sunt fragmente de testament. Să nu vi se pară ciudat, pentru că nu am niciun fel de gând sinucigaș și nici nu îmi aștept moartea. O detest, chiar. Dacă aș putea cere ceva, poate că aș cere nemurirea... Dar... Am impresia că singurele adevăruri la care nu mai avem nimic de comentat, nimic de adăugat, sunt cele spuse în fața morții, în fața angoasei care ne învăluie. Așa cum spune cântecul... „În fața dragostei și-a morții, noi toți redevenim copii...”. Și știm cu toții că doar copiii pot spune lucruri cu adevărat sincere, presărate cu tremurarea inocenței...

Indiferent de revolta noastră împotriva religiei sau a oricăror altor lucruri devenite clișee, în ciuda convingerilor noastre pe care le susținem până în pânzele albe, la concluzia asta ajungem în final, pentru că nu putem să găsim ceva mai bun de-atât, oricât am vrea. Astfel, închidem cercul pe care l-am început când am apărut pe lume și revenim în punctul de plecare. Poate temporar, poate pentru totdeauna...

marți, 1 martie 2011

ANDREI PLESU & GABRIEL LIICEANU - DESPRE MIRACOLUL INTILNIRII - TVR 1 - ...

miercuri, 23 februarie 2011

Testament

„Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc, pentru că el iți răsare de fapt în spate. Când ți-e frig, dezbracă-te pentru că altfel riști să arzi! Nu da importanță și timp de auz strigătului. Apropie-te alergând de cel care strigă Onoarea nu e de sânge ci de inimă. Dragostea nu e de femeie ci de nașterea pe care ea o poate îndura. Nu se face niciodată seară, decât pentru proști! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreț decât răsăritul soarelui. Dacă este păcat că suntem oameni nu este o ispășire faptul că murim...
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puțin important decât dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem. Globul pământesc este mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelegere pe măsură. Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor, care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și mai aduce aminte de sursa ei. N-ai cum să te ferești de ea. Trupul în care locuiești e cu mult mai departe decât ți-ai închipuit depărtarea. Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine. Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deși distanța dintre el și ea e infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă. Fiule, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu! Adio.” (Nichita Stănescu)

Am găsit întâmplător acest fragment și am considerat că trebuie să vi-l împărtășesc. E un gând care se numără printre cele mai adevărate și cele mai profunde scrise vreodată, după mine. Nu știu ce aș mai avea de spus înainte de moartea mea în afară de ceea ce Poetul a scris în rândurile de mai sus...

luni, 21 februarie 2011

Cine sunt eu? (Portret 2)

Timp de opt ani de zile am făcut în permanență caracterizări de personaje. Iar acum, când tastatura asta îmi cere imperios un răspuns elaborat, habar nu am cu ce ar trebui să încep. Sau ce ar trebui să spun... Poate o să fac cel mai sincer și mai relevant autoportret pe care l-am făcut vreodată. Am învățat, între timp, că defectele mele pot deveni uneori calitățile mele, oglinzile care mă pot defini și în lumina cărora mă pot reflecta cel mai bine.

Pășesc încet, atrasă de mirajul ficțiunii, al iluziei, al realității imposibile în care mă refugiez de fiecare dată când simt că nu mai am nevoie de lume. Caut întrebări, cer răspunsuri, mă transpun în cuvinte, pentru că acolo doar pot spune că am ajuns la apoteoza trăirilor. Departe, într-o oglindă veche, am privit cu atenție adânc în sufletul meu și l-am regăsit pe cel care se presupune că m-a creat. Dintotdeauna mi-am dorit să îi pun niște întrebări legate de mine, de construcția mea, de personajele astea nenumărate din cartea pe care o scrie de atâta amar de vreme... Am trăit revelația creației, iar scopul meu a fost atins când, printre căutări și infinite întrebări, m-am apropiat de Autor, iar răspunsurile lui mă transformau și mă recreau infinit ca ființă... A fost suficient să îmi dea de înțeles că El nu decide destinul personajelor pe care le creează ca să mă simt un om special.

De aer prea mult, am împărțit timpul în respirații cosmice suflând vise infantile spre ce a mai rămas... omenescul din noi. De lumină diafană am lăsat vântul să mă acopere cu raze de speranță, să-mi sădească în suflet bucuria, lumina, inocența, un zâmbet fad... Privirea meteorit curbează orizontul, distorsionând expresia ascuțită a acelor de ceasornic care taie orice elan spre visare... Degeaba, nu pot să mă opresc, trebuie să construiesc întregul puzzle, să aflu cine sunt, ce sunt și ce vreau de la viață.

Mintea mea rămâne o auroră de viori ce schițează acordurile sumbre ale realității și oglindește o lume guvernată de idealuri, în care am ascuns copilăria. Întotdeauna am știut că nu voi putea fi niciodată la fel. Întotdeauna mă uimea schimbarea minoră pe care o observam în personalitatea mea a doua zi. Eram surprinsă de fiecare idee nouă ce îmi încolțea în căpșorul inocent de copil. Și atunci... Cum aș putea să afirm cine sunt, dacă sunt alta la fiecare pas? Mă transform în fiecare clipă în ceva, fără să știu exact în ce, dar, cu siguranță, ceva mai bun decât ceea ce sunt acum. Poate un singur lucru rămâne mereu neschimbat: privirea, sau poate zâmbetul, sau poate... Cine știe? Trec prin viață la fel cum trece timpul prin mine. Trec prin timp cum trec prin viață. Și timpul trece prin mine și prin viață, lăsând urme adânci în sufletul meu. Schimbarea mă doare, întotdeauna. Nu apuc nici măcar să mă obișnuiesc cu cine sunt, pentru ca, ceva mai târziu, să realizez că nu mă mai identific cu ce eram înainte... Ce poate fi mai dureros decât să nu te poți regăsi în tine însuți și în ceilalți? Acum... pentru cine știe cât timp, sunt o adolescentă visătoare, plină de speranțe și iluzii mai mult sau mai puțin îndrăznețe. Îmi iubesc viața. Poate din lașitate. Nu știu cum ar trebui să se numească un om care se lamentează într-una că nu mai suportă viața asta anostă și care provoacă doar suferință, dar care, totuși, afirmă cu tărie că iubește viața. Poate că mi-e prea frică de moarte, și de-asta mă agăț cu disperare de viață. Nici eu nu știu... Sunt fericită din motive nesemnificative, de multe ori. Se întâmplă să mă trezesc pur și simplu fericită (asta poate doar atunci când las ciocolată pe masă și Fericirea vine să fure și ultima bucățică de dulce pe care o mai am...), sunt fericită când văd oameni în jurul meu, sunt fericită când sper și când plâng, când sufăr (paradoxal, știu), când iubesc, când mă simt iubită și apreciată... când scriu, când citesc, când mă refugiez în alte lumi decât cea superficială, de care se bucură toți , mai mult sau mai puțin. Câteodată, e mai bine să fii prost. E mai bine să nu îți pui întrebări și să te mulțumești cu ceea ce ai. Ei bine, eu nu mă pot mulțumi niciodată cu ceea ce am...

Sunt rea, egoistă și încăpățânată. Și orgolioasă. Recunosc asta fără nicio reținere și fără împotrivire. Sunt ciudată. Îmi știu calitățile, îmi știu și defectele, dar prea puțin. Nu mă cunosc. Principiile mele sunt la fel de flexibile ca mine. Câteodată, tind să afirm că nu am principii. Îmi schimb mentalitatea și ideile atât de repede, încât nici eu nu mai știu ce cred. Confuzie. Poate e normal, veți spune, vârsta e de vină. Dar așa am fost de când mă știu... Ce sunt? Sunt un trecător, o veșnică visătoare, o ființă pe care nimeni, nicicând, nu o va cunoaște în întregime. Aspir la un viitor frumos, liniștit, la o viață care să mă mulțumească. Învăț să mă mulțumesc cu puțin, dacă nu pot lupta pentru ceea ce îmi doresc. Subliniez, învăț. Dar presimt că la examen voi pica.

Cine sunt? O persoană prea puțin suportabilă care oferă lumii doar cuvinte goale, împrăștiate pe o foaie de hârtie, umbre de ecouri ce se învârt în jurul sferei juvenile numite suflet. Sunt un suflet împărțit în felii de iubire, felii amare, dulci și acre, din care se înfruptă cu nesaț cei de lângă mine, pereții mei, luna și vântul.