"V-am chemat ca să vă scoatem din statistică, şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: "Căci şi muntele că-i munte, încă are doruri multe".
V-am chemat ca să vă redeşteptăm dorurile ... "
Primul poem filosofic - Constantin Noica

miercuri, 23 martie 2011

La poarta neantului (dezbatere II)

M-am gândit să revin cu o nouă poezie, și de data aceasta, aparținând domnului Calistrat Costin, cu care v-am obișnuit din postul anterior. Sper să vă placă și să meditați îndelung la ea, pentru că merită :)!

Adie-n eter un „vânt de mare farsă” -
Veche, încâlcită, mohorâtă poveste;
„dați-mi un dram de țărână și voi crea o
altă lume” -
asta s-o crezi tu, bătrâne Immanuel Kant;
dar ca dorință și deșartă visare poeticească
de filosof cu geniu,
merge
(a voi să fii tu un nou Dumnezeu
e un lăudabil viciu omenesc
aproape nepedepsit!);
în zori, când câinii se potolesc
și nu mai latră ca nebunii,
pe oameni îi prinde urâtul,
starea aceea de ușoară beție
când timpul moare;
lumea s-a-nrăit, drace,
lumea suntem noi
(de unde alt Dumnezeu?!);
coroană de spini, vis răstignit în vis,
dureros, cruce pe cruce;
aproape-am murit, slavă ție, pământe,
cimitir frumos,
la poarta neantului zace stârvul omului...

O imagine foarte frumos conturată a condiției omului, din nou... Mi se pare extrem de profundă. Refuz să comentez pe baza ei, cred că ar avea un efect mai deosebit asupra cititorilor dacă încercați să o meditați și să o înțelegeți singuri. Aștept păreri despre cuvintele poetului :)!


marți, 15 martie 2011

Aritmetică umană

„orientul a descoperit omul,
occidentul umanitatea...”

Omul e mai puțin decât umanitatea,
umanitatea mai puțin decât omul!
Cum vine asta?!
Asta vine așa: un om + un om + un om
+ un om + ... + ... + ... + ... + ...
dau, prin adunare firească umanitatea,
însăăăăăă
„adunătura” aceasta este cu totul și cu
totul altceva decât omul
(fiul lui Dumnezeu?!),
„omul” care, ehei, ce frumos suna cândva,
am uitat când, acest biet cuvânt!
Ciudățenii de-ale aritmeticii umane -
au conchis o seamă de mucaliți
(fel de oameni și ăștia!)
mai cu simțul umorului,,
preocupați până peste cap de calcule și
operațiuni indispensabile vieții celei
de toate zilele umanității
(înmulțirea, împărțirea, scăderea și,
desigur, adunarea)
nepăsători la bizarul paraodx - ăsta cu
lumea care se înstrăinează încet dar
foarte sigur de celula ei de bază: OMUL,
astfel că taina creației, a genezei, pare
o tristă și veche poveste de adormit
pietrele!
Ei bine, orientul, orientul cel misterios,
dimpreună cu occidentul decadent,
nevricos și filosofos,
n-au descoperit mai nimic, dacă nu chiar
nimic!
Păcat...

Calistrat Costin

O perspectivă foarte realistă asupra omului/umanității, o imagine foarte frumos conturată a acestui „paradox” veșnic al filosofiei :).

Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu - Cum vorbim



Trebuie urmărit, este educativ şi mai mult decât atât, este necesar să înţelegem necesitatea de a vorbi corect în limba română. Impresia pe care o lăsăm celorlalţi atunci când ne exprimăm greşit sau când scriem incorect este una negativă. Suntem catalogaţi în funcţie de limbajul folosit, aşa cum suntem catalogaţi şi în funcţie de ţinuta noastră sau cunoştinţele noastre. De ce credeţi că este important să vorbim corect în limba maternă?

joi, 10 martie 2011

Dezbatere (I)

Salutări. Deşi sunt o membră mai veche, acesta este primul meu post pe OFZ. Vă propun o dezbatere pe tema libertăţii după un text de Jean-Paul Sartre:

"Consecinţa esenţială este că omul fiind condamnat să fie liber, el este responsabil de lume şi de el însuşi în calitate de manieră de a fi(...).Este,deci, absurd să ai de gând să te plângi, de vreme ce nimic străin nu a decis în legătură cu ceea ce simţim, cu ceea ce trăim sau cu ceea ce suntem. Această responsabilitate absolută nu este, de altfel, acceptare: ea este simplă revendicare logică a consecinţelor libertăţii noastre: ceea ce mi se întâmplă mie, se întâmplă prin mine şi eu nu aş putea nici să mă mâhnesc, nici să mă revolt, nici să mă resemnez. (...) Eu trebuie să fiu fără remuşcări şi fără regrete, aşa cum sunt fără nicio scuză, căci, din clipa ivirii mele la fiinţă, eu port greutatea lumii singur, fără ca nimic şi nimeni să o poată micşora"

Dezbaterea se va face în comentarii (puteţi să comentaţi chiar dacă nu sunteţi bloggeri, adică acolo unde scrie comentaţi ca: alegeţi Nume/Adresă URL sau Anonim şi vă semnaţi la sfârşit, preferabil).

Aş vrea să se comenteze în special partea îngroşată din citat.

Am 2 reguli:
1. Fiţi civilizaţi
2. Încercaţi să aduceţi argumente ca să vă susţineţi punctul de vedere (adică nu comentaţi doar "Nu sunt de acord", ci "Nu sunt de acord pentru că ..." şi vă spuneţi punctul de vedere)

Aştept păreri!

luni, 7 martie 2011

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - Despre iubire



Şi iată subiectul meu preferat, IUBIREA!

joi, 3 martie 2011

Concluzie.

„Mesajele nu au niciun efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial...

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului...

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu...

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.”
(Testamentul lui Eugen Ionescu)

Ultimele mele două postări sunt fragmente de testament. Să nu vi se pară ciudat, pentru că nu am niciun fel de gând sinucigaș și nici nu îmi aștept moartea. O detest, chiar. Dacă aș putea cere ceva, poate că aș cere nemurirea... Dar... Am impresia că singurele adevăruri la care nu mai avem nimic de comentat, nimic de adăugat, sunt cele spuse în fața morții, în fața angoasei care ne învăluie. Așa cum spune cântecul... „În fața dragostei și-a morții, noi toți redevenim copii...”. Și știm cu toții că doar copiii pot spune lucruri cu adevărat sincere, presărate cu tremurarea inocenței...

Indiferent de revolta noastră împotriva religiei sau a oricăror altor lucruri devenite clișee, în ciuda convingerilor noastre pe care le susținem până în pânzele albe, la concluzia asta ajungem în final, pentru că nu putem să găsim ceva mai bun de-atât, oricât am vrea. Astfel, închidem cercul pe care l-am început când am apărut pe lume și revenim în punctul de plecare. Poate temporar, poate pentru totdeauna...

marți, 1 martie 2011

ANDREI PLESU & GABRIEL LIICEANU - DESPRE MIRACOLUL INTILNIRII - TVR 1 - ...