"V-am chemat ca să vă scoatem din statistică, şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: "Căci şi muntele că-i munte, încă are doruri multe".
V-am chemat ca să vă redeşteptăm dorurile ... "
Primul poem filosofic - Constantin Noica

miercuri, 6 aprilie 2011

Pe culmile fericirii

Citind cartea "Pe culmile disperării" de Emil Cioran mă întrebam: de ce? de ce oamenii sunt atât de disperaţi încât ajung să scrie astfel de cărţi? şi de ce le citesc eu? Haideţi să privim viaţa, sufletul, lumea, Universul din alt punct de vedere şi anume... de pe culmile fericirii. Haideţi să fim disperaţi de atâta fericire, voioşie şi bună dispoziţie. Haideţi să-i enervăm pe toţi disperaţi cu râsul nostru obraznic şi exaltat de fericire. 

Totul este relativ, ne-a învăţat celebrul Einstein. Atunci de ce n-ar fi relativă şi disperarea? de ce n-ar fi relativă nefericirea? De ce să nu alegem să fim fericiţi? De vreme ce disperarea este relativă, nefericirea este relativă faţă de punctul de referinţă ales, noi suntem cei care alegem cum ne dictează voinţa.  Fericirea sau nefericirea nostră depinde de voinţa alegerii noastre.Haideţi să alegem fericirea.

Nu pot să nu mă întreb asemeni multor altor oameni ce este fericirea? Întrebare grea la care fiecare om caută şi găseşte propriul răspuns. Şi asemeni tuturor celorlalţi mă pregătesc în vederea travaliului găsirii răspunsului. Ce este fericirea pentru mine? Ca să răspund mă întreb în prealabil: am fost fericită vreodată? Caut în abisurile trecutului personal momente sau clipe de fericire. Găsesc momente de exaltare pozitivă, de înălţare şi depăşire ale propriilor limite, clipe în care totul, Universul în absolutul său era în perfectă armonie cu umilul meu suflu de viaţă sau poate ar fi mai corect să spun că eu, persoana finită şi infimă care sunt, eram în perfectă armonie cu absolutul universal, cu divinitatea şi simţeam iubirea şi liniştea conştiinţei tăcute. Erau momente în care conştiinţa propriei persoane devenea conştiinţa universalului, atunci când între mine şi mine exista perfecţiunea acordului şi a armoniei. În fericire este atâta linişte şi totuşi fericirea debordează de cântece. Este liniştea uitării regretelor, a suferinţelor, a durerilor, e moartea negativităţii şi cântecul pozitivităţii, a iubirilor împlinite sau pur şi simplu a frunzelor roşiatice de toamnă timpurie ce zboară încet şi molcom spre o altă dimensiune. Mai nou mi-am descoperit fericirea în amintirea iubirilor neîmplinite, în eşecurile şi regretele mute de altă dată, am descoperit că pot fi fericită cu lacrimi în ochi tocmai pentru că mai sunt capabilă să plâng, am descoperit că pot fi fericită şi în lipsa armoniei, pentru simplu fapt ca respir şi mai există speranţa zilei de mâine. Am descoperit astăzi fericirea în existenţa misterului şi în bucuria descoperiri. Acum sunt fericită pentru că iubesc, sunt iubită, pentru că dăruiesc bucăţi de sticlă din sufletul meu, pentru că mai am voinţa de a mă risipii printre cuvinte.

Este uşor să fii fericit, aceasta este concluzia. Şi atunci, de ce sunt atât de des nefericită? De ce sufăr? De ce plâng? Şi îmi răspund: pentru că uit cât este de uşor să fii fericit. Conturbată fiind de mizeriile vieţii cotidiene, uit că fericirea depinde de propria mea voinţă. Eu trebuie să aleg în fiecare moment să fiu fericită, eu trebuie să-mi amintesc clipă de clipă că fericirea mea depinde de alegerea mea, Eu...

Astăzi zi de iarnă mohorâtă sau de primăvară veselă, citind despre disperare şi nefericire, mi-am amintit să aleg fericirea, iar în momentul alegerii am găsit şi motivele.... dacă credem că avem nevoie de aşa ceva... Sunt fericită pentru că trăiesc, pentru că l-am reîntâlnit pe Cioran, pentru că Dumnezeu există, sunt fericită pentru că frunzele ruginii zboară nepăsătoare spre abisuri, sunt fericită pentru că au înflorit magnolile. În fiecare moment, oricât de nefast al vieţii putem găsi motive pentru fericire. Cred că fericirea nu are nevoie de fapt de motive, fericirea este alegerea noastră, fericirea există pur şi simplu asemeni oricărui principiu prim ce constituie universul. Fericirea este o concluzie, printre puţinele concluzii ce nu se deduc din premise, concluzie ce ni se revelează prin sine însăşi. Fericirea îşi este sieşi raţiune suficientă. Important este doar să o vrem, să o chemăm, să o decidem şi să o trăim pur şi simplu.... indiferentă la trecut şi viitor fericirea este aici şi acum în clipa prezentă. Fericirea reprezintă prezentul absolut, clipa aceasta fără trecut şi fără viitor, fără regrete şi fără speranţe, ea este.

În fericire, trecutul şi viitorul se dizolvă în prezentul trăirii ei, în armonia şi extazul fără margini al propriei conştiinţe împăcate. Citindu-l pe Cioran, m-am decis să scriu, nu sa-l critic, ci să-l contrapun, el debordând de vitalitate pe culmile disperării lui, iar eu căţărată pe culmile fericirii deborbând de propria-mi fiinţă.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Mie mi-a placut -Pe culmile disperarii- si imi place Cioran. Nu l-am judecat pentru ca si-a traspus sentimentele in cuvinte... si totusi, poate ca in disperarea lui a fost fericit sau...din prea multa fericire a ajuns la disperare.

O seara placuta!

Iulia G.

Serafina spunea...

La drept vorbind şi mie îmi place Cioran, chiar foarte mult. Scrierile lui sunt de un lirism aparte, poezie în formă pură... Dar în ceea ce mă priveşte, optimismul meu construit în ani şi care mă caracterizează se revoltă în faţa sumbrului univers cioranian. Am o reacţia fiziologică, cu cât este mai depresiv universul cuvintelor lui Cioran cu atât devin mai extaziată în faţa frumuseţilor sau chiar a mizeriilor vieţii. Iulia şi mai cum?
Mulţumesc pentru urări!

Anonim spunea...

Iulia Ghionea (cred ca ma cunoasteti de la film)

Serafina spunea...

Prietena lui Cosmin Pîclişan, bănuiesc.

Trimiteți un comentariu