Motto: „Omul este o coincidență a naturii. Coincidența este o continuare a logicii. Baza logicii o găsim în nevoia de a critica și analiza.”
Începuturile filosofiei europene se caracterizează printr-o complexitate deosebită în ceea ce privește preocupările primilor mari gânditori ai lumii. Epoca presocratică, fiind definită prin orientarea ontologică, pune în prim plan cunoașterea realității înconjurătoare promovată într-un spirit animat de tendințe obiective. Problema esențială a primilor gânditori consta în aflarea unei explicații îndestulătoare a permanentelor procese de schimbare ce dau mereu alt conținut și altă înfățișare realității. Astfel, ontologia presocraticilor gravitează, în principal, în jurul problemei principiului prim, fie el conceput sub forma materiei inițiale, a corpusculilor materiali, a spermatei, a homoiomerilor sau a atomului. Astfel, ia naștere prima vârstă a gândirii grecești, cunoscută și sub denumirea de „vârstă cosmologică”, întrucât filosofii își pun întrebări referitoare la originea și evoluția realității fizice.
O altă caracteristică definitorie pentru epoca presocratică o reprezintă raportul dintre unitate și diversitate, comun tuturor presocraticilor. În această privință, soluția la care recurg gânditorii acestei epoci este reducerea diversității la unitate – lucrurile și fenomenele sunt doar transformări trecătoare, manifestări momentane ale unei unități originare comune. Problema filosofică a transformării și a schimbării din realitate conține o contradicție pe care gândirea greacă o va împărți în două soluții extreme: 1) reală este numai existența, în timp ce devenirea nu este decât o aparență (Parmenide din Eleea) și 2) reală este numai devenirea, în timp ce existența nu este decât o aparență (Heraclit din Efes). Această opoziție se dovedește a fi momentul culminant al gândirii presocratice, întrucât atrage după sine o serie de alte concepții-sinteze menite să aducă la un loc cele două opinii total antagonice. Perioada se dovedește a fi prielnică lărgirii orizontului filosofic pe baza contradicțiilor apărute între marii gânditori precum cei menționați mai sus. Evoluția filosofiei în epoca presocratică certifică, astfel, principiul hegelian teză-antiteză-sinteză.
În cele ce urmează, vom analiza principalele concepții filosofice ale epocii, comentându-le, în încercarea de a oferi o imagine cât mai amplă asupra începutului filosofiei grecești.
După cum am afirmat mai sus, problematica principiului prim este esențială pentru conturarea definiției concepțiilor presocraticilor. Astfel, trebuie lămurit sensul acestui concept: principiul prim este definit ca fiind fondul material comun din care pot fi derivate toate lucrurile și fenomenele, din care acestea se nasc și în care mor. Altfel spus, principiul prim desemnează relația dintre ceea ce rămâne permanent din ceea ce permanent trece.
Părintele acestui mod de filosofare este Thales din Milet, datorită căruia ia naștere logosul în Grecia Antică. Conform acestuia, principiul prim este echivalent cu apa. Prin urmare, tot ceea ce există reprezintă doar o manifestare trecătoare a apei. Aristotel îi va susține teoria, într-un mod relativ, ce-i drept, ceva mai târziu, afirmând că pentru întreținerea vieții universale apa este o hrană de neînlocuit.
Desființând teoria lui Thales, Anaximandru susține că principiul prim nu mai este o materie concret determinată, ce intră în experiența sensibilă. Astfel, el lansează noțiunea de apeiron, ca materie infinită cantitativ și indefinită calitativ. Apeironul conține în sine, într-un amestec indecis, toate calitățile, care devin reale separându-se din amestecul primar al apeironului, acțiune ce se petrece în urma luptei contrariilor. În acest fel, apeironul devine un concept abstract al gândirii. Faptul că toate existențele iau naștere prin desprinderea din unitatea primordială a apeironului, și că acestea se limitează una pe cealaltă, este conceput drept un „păcat”, care poate fi ispășit doar prin întoarcerea la origini.
O altă teorie a principiului prim este dată de Anaximene, care îl identifică cu aerul. Conform acestuia, sufletul este de natură aeriană, fapt ce întreține și pune lumea în mișcare.
Având în vedere cele prezentate anterior, se pot stabili primele concluzii: nașterea filosofiei grecești este înfățișată ca un proces de trecere de la reprezentarea mitică la explicația logică, de la mythos la logos. Acest fapt este certificat de faptul că primii gânditori greci au utilizat ca și fundament al concepțiilor lor mitologia. Mitul va dispune dintotdeauna de anumite resurse și posibilități pentru viața spirituală a lumii grecești antice. La hotarul atât de incert dintre mythos și logos a luat naștere primul concept filosofic al gândirii grecești, acela de arhé, iar prin cei trei mari milezieni (Thales, Anaximandru și Anaximene), filosofia greacă s-a născut desprinzându-se de reprezentarea mitică a universului. Revitalizarea mitului va apărea, însă, la pitagoreici, care consideră că expresia concentrată a tuturor acestor laturi o reprezintă numărul.
Reprezentantul lor, Pitagora, inițiază teoria conform căreia, prentru ca sufletul să se întoarcă la adevărata lui origine, de natură divină, trebuie să ne folosim de cultivarea științelor, îndeosebi a matematicii, muzicii și astronomiei. Numărul este conceptul care, în viziunea lui, poate curăța sufletul de păcatul originar. Perfecțiunea numărului se exprimă sensibil, prin muzică și armonia lumii, drept pentru care susținătorii acestei teorii recomandă ascultarea muzicii și contemplarea cosmosului, dând naștere unui curent religios de inspirație orfică.
În acest caz, apare o nouă teorie privind definirea principiului prim, identificat fiind cu numărul, adică ordinea, care reprezintă însăși substanța realității. Fiind alcătuit din opozițiile limitat-nelimitat, par-impar, unitate-multiplicitate, drept-stâng, bine-rău, pătrat-dreptungi, numărul capătă și o semnificație morală, și anume aceea că limitatul indică ordinea și perfecțiunea (adică binele), și răul, pe de cealaltă parte. Astfel, pitagoreicii devin precursori ai dualismului. În imaginea lor despre univers, între focul central, identificat cu scaunul lui Zeus, și limita extremă a universului – cerul stelelor fixe care închide universul într-o sferă de foc – se mișcă toate corpurile cerești. Întrucât mișcarea cosmică produce un sunet, armonia scoasă de diferitele corpuri cerești în mișcare dă naștere unei muzici pe care nu o putem auzi din cauza caracterului continuu și înnăscut al acesteia.
Întrucât caracterul conflictului dintre tendința monistă de la care pornea filosofia ioniană (existența realității este explicată pe baza unui singur principiu prim) și înțelegerea și explicarea pe bază politeistă a realității oferite de mitologia și religia greacă, ce apela la mai multe divinități - era de natură iminentă, s-a dezovoltat, în epoca presocratică, primul val al criticismului grec, ai căror reprezentanți sunt Xenofan din Colofon și Heraclit din Efes.
Primul mai sus amintit, Xenofan, se dovedește a fi un adversar înverșunat al politeismului și al antropomorfismului, întrucât critică ideea de divinitate gândită în mod antropomorf, devenind, astfel, principalul critic al lui Homer și al lui Hesiod. Xenofan susține că divinitatea se identifică cu Totul, motiv pentru care îi acuză pe cei doi că îi coboară pe zei în cele mai adânci prăpăstii ale mizeriei specifice condiției umane. Personal, sunt total împotriva acestei concepții. Faptul că natura umană este concepută ca fiind inferioară, murdară, o lepădătură, o greșeală a universului, este un impediment pentru determinarea adevăratei naturi umane. La urma urmei, omul este cel care își construiește inclusiv zeii, le atribuie calități spre care aspiră și își creează un univers favorabil. Așadar, caracterul antropocentrist are, în viziunea mea, menirea de a-l apropia pe om de zei, și nu invers. În viziunea lui Xenofan, consecința cea mai gravă a antropocentrismului o reprezintă relativitatea imaginii despre zei. Totodată, el critică doctrina orfico-pitagoreică - despre care am vorbit mai sus - a transmigrației sufletelor, și aduce o concepție nouă cu privire la Dumnezeu: identifică panteistic divinitatea cu existența – Dumnezeu este „unul și incorporal”, „unul e zeul între zei și oameni mai mare” etc.
Al doilea reprezentant al primului val al criticismului grec, Heraclit, critică tradiția religioasă și morală a vremii și consideră că viziunea dialectică asupra realității constituie un dinamism care identifică esența existenței cu schimbarea, cu devenirea. La Heraclit, principiul prim este focul, pentru că are o imagine schimbătoare, se răspândește rapid și crește oarecum din el însuși. Așadar, potrivit lui, viața interioară a realității nu este altceva decât perpetuă schimbare. Având în vedere acest principiu al devenirii permanente, putem afirma că realitatea este un progres și un regres, care pornește și se întoarce din și în foc. Astfel, tot ceea ce este în prezent a mai fost de nenumărate ori în trecut, și va mai fi de nenumărate ori în viitor. Pentru că totul devine, repaosul și stabilitatea sunt considerate ca fiind doar înșelăciuni ale simțurilor.
Contrar acestei concepții, eleații dezvoltă ideea conform căreia nimic nu se schimbă, totul este monoton și se reia în repetate cicluri.
În antiteză cu ipoteza oferită de Heraclit, Parmenide consideră că în opoziție cu înșelăciunea pe care ne-o oferă organele de simț, când ne prezintă realitatea în schimbare și transformare, aceasta apare, în adevărata sa esență, ca imobilă, numai în cadrul gândirii raționale. Astfel, el formulează trei principii fundamentale: 1) Gândirea și existența sunt identice – gândirea se îndreaptă întotdeauna spre existență ca spre o realitate existentă în mod necesar; 2) Existența este – „ființa este”, și non-existența nu este – „dar neantul nu este (posibil)”, și 3) Existența este eternă, nu s-a născut din nimic și nu poate să moară în nimic; este una și indivizibilă, o sferă perfectă ce umple în întregime spațiul, pe suprafața căruia nu se petrece nicio schimbare spațială, nicio mișcare. Concluzionând, putem afirma că existența parmenidiană desemnează o stare mai mult acosmică, care nu poate fi scoasă din realitatea cosmică multiplă și schimbătoare.
Susținătorul lui Parmenide, Zenon, este cel care identifică existența gândită cu existența reală. El formulează, în această priviță, niște argumente contra mișcării, cunoscute și sub denumirea de aporii: 1) Un corp în mișcare ar trebui să parcurgă prin înjumătățirea permanentă a traseului său un spațiu infinit, ceea ce este imposibil; 2) Ahile cel iute de picior nu poate ajunge din urmă broasca țestoasă cea leneșă la mers dacă aceasta are în punctul ei de pornire un avans oricât de mic; 3) Săgeata ce zboară între două puncte trebuie să străbată o infinitate de alte puncte, dar în fiecare din aceste puncte ea stă e fapt pe loc, drept pentru care mișcarea ca o sumă de zerouri, de stări pe loc, este doar o experiență înșelătoare, și 4) Un corp în mișcare trece de două ori mai repede prin fața unui alt corp în mișcare, ce vine cu aceeași viteză din direcție opusă decât prin fața unui corp în repaos, cu condiția ca toate trei să fie la fel de lungi, ceea ce face imposibilă determinarea timpului. Așadar, Zenon consideră că mișcarea nu poate fi gândită în mod logic și, potrivit principiilor formulate de Parmenide, ceea ce nu poate fi gândit nici nu există. Trebuie menționat faptul că acest stil de filosofare nu poate căpăta vreun sens în afara ideii că existența gândită este identică cu cea reală.
Ar fi potrivit să scoatem niște concluzii pe baza aporiilor lui Zenon, concluzii care pot fi împărțite în două categorii: concluzii privind diversitatea și multiplicitatea, și concluzii privind mișcarea. În legătură cu prima categorie, se poate afirma că, conform teoriilor sale, divizibilitatea infinită posibilă teoretic este considerată ca fiind reală, iar în privința celei de-a doua categorii, Zenon dovedește imposibilitatea mișcării prin înlocuirea divizibilității gândite cu divizibilitatea reală: un spațiu dat poate fi parcurs numai dacă mobilul trece prin fiecare din punctele traseului său, ceea ce din cauza infinității numărului de puncte este imposibil. În același context, Zenon pleacă de la supoziția că nici spațiul și nici timpul nu sunt continue, ele constând în părți separate și, în cea mai mică unitate de timp este imposibilă acea schimbare minimă necesară pentru a putea vorbi de mișcare.
O concepție diferită de cele prezentate până acum a adus-o Melissos, care era de părere că existența este nedeterminată nu numai în timp, ci în toate direcțiile spațiului infinit. El este cel care s-a apropiat cel mai mult de punctul de vedere al idealismului presocratic.
Epoca presocratică se constituie ca spațiu-matrice pentru dezvoltarea unor curente de gândire complexe, menite să descopere și să analizeze obiectiv realitatea fizică a universului. Printre acestea se numără și naturalismul, cu teoria corpusculară a materiei, în cadrul căreia îi avem ca reprezentanți pe Empedocle din Agrigent, Anaxagora din Clazomene și pe inițiatorii atomismului. Urmând cu precădere principiul hegelian teză-antiteză-sinteză, acest curent a luat naștere ca și un compromis între conceptele antagonice promovate de Heraclit și Parmenide. Printre caracteristicile comune ale acestei teorii corpusculare a materiei se numără și definiția atribuită materiei, care este concepută ca fiind alcătuită din particule mici, indivizibile, perfect stabile, statice, netransformabile, a căror îmbinare și dezbinare dă naștere proceselor de schimbare și transformare susținute de Heraclit. Un alt principiu comun este acela că nu există transformare (naștere și moarte, apariție și dispariție) în sensul autentic al cuvântului, există numai combinare, agregare și dezagregare a ceea ce există și exista din eternitate în eternitate, întotdeauna același, mereu neschimbat.
Un prim reprezentant al acestei gândiri este Empedocle din Agrigent. În concepția sa filosofică, pornește de la distincția pe care o face Parmenide între ceea ce este și ceea ce pare a fi. Astfel, el sintetizează concepțiile despre principiul prim apărute de-a lungul timpului și distinge patru elemente primordiale: pământ, apă, aer și foc, ce dau naștere existenței parmenidiane eterne și neschimbătoare. Aceste elemente sunt inerte, iar în afara lor mai există două forțe ce explică mișcarea – iubirea și ura, care produc unirea, respectiv separarea, fiind aflate în permanent conflict. Astfel, iubirea dă naștere sufletului și vieții, iar ura le distruge. Judecând acest principiu în contextul contemporaneității, putem spune că el se constituie ca o prevestire a principiului modern al evoluționismului, ce-i drept, sub forma reminiscențelor mitice. Empedocle folosește ca principiu fundamental al gâdirii sale sintagma „totul este asemănătorul prin asemănător”. Același principiu stă și la baza cunoașterii, în concepția lui Empedocle: ceva este cunoscut prin elementul identic care există în noi în raport cu acel ceva. Altfel spus, totul este interpretare.
În epoca presocratică se produce, încet-încet, trecerea de la dinamism la mecanicism, în ceea ce înseamnă explicarea realității, fapt ce conduce la apariția curentului cunoscut sub denumirea de atomism. Având doi reprezentanți de seamă, multilateral dezvoltați – Leucipp și Democrit – curentul își va pune o amprentă deosebită asupra umanității, unele teorii și concepte rezistând în timp și fiind îmbunătățite până în contemporaneitate. Astfel, Leucipp va fi cel care va introduce definitv în gândirea greacă punctul de vedere mecanicist, și va explica realitatea prin procese mecanice de unire și separare a unor corpusculi mici și indivizibili, numiți atomi.
De cealaltă parte, Democrit este cel care dă atomismului expresia sa sistematică. Pe lângă preocuparea sa pentru ontologie, el va dezvolta multe idei și în ceea ce privește problematica omului și a eticii. Astfel, el consideră că nu există nici început și nici sfârșit absolut, și propune ca și soluție de sinteză a concepțiilor anterioare privitoare la materie și existență faptul că materia universală constă în corpusculi materiali infiniți ca număr, foarte mici și identici între ei. Cu alte cuvinte, aceștia nu prezintă nicio calitate prin care să se distingă unii de alții, deosebindu-se numai cantitativ. Astfel, sufletul este alcătuit numai din atomii cei mai fini, rotunzi și netezi, asemănători acelora care formează focul, rezultând din aceasta că, potrivit lui Democrit, sufletul este principiul mișcării. Totodată, Democrit este adeptul ideii conform căreia atomii ar da naștere unui număr infinit de lumi, care coexistă în cosmos. Pe de altă parte, filosoful presocratic nu face distincția între suflet și rațiune, considerând că reprezentarea și gândirea sunt două activități identice ale sufletului, cu toate că definește reprezentarea ca o cunoștință obscură, iar gândirea ca o cunoaștere certă și absoltă, care admite că în realitate există doar atomi și vid.
Pentru că am afirmat mai sus că Democrit este unul dintre cei care se preocupă și de probleme de etică, trebuie să dezbatem puțin și acest subiect. La Democrit lipsește complet acea fundamentare religioasă pe care înaintașii lui o dădeau eticii. Astfel, etica lui pledează pentru fericire și afirmă că participarea la viața publică trebuie limitată la strictul necesar. În viziunea presocraticului, plăcerile spirituale sunt superioare celor trupești, iar diferitele ramuri ale civilizației s-au format pornind de la starea primară de sălbăticie. La Democrit apare un materialism explicit formulat, sesizabil prin exclusivitatea cauzalității mecanice și prin explicarea diferențelor calitative prin relații cantitative.
După această etapă orientată strict asupra problemei realității fizice înconjurătoare, epoca presocratică va fi pusă în fața celui de-al doilea val al criticismului grec, unul de factură iluministă, după concepția lui Vasile Muscă. Această perioadă este caracterizată în special printr-o serie de noi orientări ce apar în viziunea filosofilor. În sfârșit, se pune accent și pe problematica omului, se încurajează tendințele omului spre autonomizare și independență, apare individualitatea independentă, autonomă în manifestările sale și se pune în discuție problema subordonării intereselor individuale față de cele ale colectivității. Toate aceste caracteristici ne permit să afirmăm caracterul iluminist al Greciei presocratice. Ca și reprezentanți ai acestui curent îi avem pe Anaxagora din Clazomene și pe sofiști. Asupra celor din urmă menționați ne vom opri atenția puțin mai târziu și ceva mai detaliat.
Anaxagora era adeptul ideii conform căreia experiența sensibilă ne arată diversitatea și multiplicitatea realității. Folosind principiul eleat „ceea ce este niciodată nu poate să nu fie”, a dovedit prin aceasta existența corpusculilor materiali. Principiul ontologiei sale este „totul în toate”, și introduce un nou concept în filosofie, și anume acela de nous, conceput fiind ca materie care nu se amestecă cu nimic, fiind separată de celelalte – materie identificată cu rațiunea. „Misiunea” nous-ului este de a îndeplini rolul unui fel de deus ex machina.
În cadrul celui de-al doilea val al criticismului grec apare, din cauza eșecului sintezei atomistice ce consacră ruptura eleată dintre gândire și realitate, un nou curent filosofic, despre care aș spune că a revoluționat gândirea greacă nu prin originalitate, ci prin tehnica filosofatului, și anume – sofiștii. Ei sunt profesorii care caută să satisfacă nevoile crescânde de cunoaștere ale oamenilor. Pentru a-și atinge scopul, ei recurg la puterea convingerii, la arta retoricii și la tehnica discursului. Principala problemă pe care aceștia o au în vedere este însușirea unei metode prin care omul să îi poată convinge pe ceilalți de adevărul opiniilor sale. Pentru aceasta, sofiștii scot la iveală contradicțiile și sunt convinși că omul poate judeca și aprecia numai din punctul său subiectiv de vedere. Promovând subiectivismul și relativismul în detrimentul obiectivismului celorlalți gânditori presocratici, termenul de „sofist” a căpătat un sens peiorativ, și anume acela de pseudo-filosofie. Ca și reprezentanți ai acestui curent, îi avem pe Protagoras, Gorgias din Leontinoi, Prodicos din Cheos și Hippias din Elis.
Principiul gândirii lui Protagoras este „homo mensura”, adică omul ca măsură a tuturor lucrurilor, care exprimă esența concepției despre educație și cultură a sofiștilor. Este adeptul ideii conform căreia cunoașterea poate fi dobândită numai prin intermediul experienței sensibile, iar adevărul are o valoare relativă la un subiect. La fel ca și Democrit, susține că originea societății se află undeva în stadiul de sălbăticie, aceasta luând naștere în urma unui lung proces de evoluție.
Gorgias din Leontinoi este cel care aduce un plus de originalitate sofiștilor prin concepțiile sale exagerat de nihliste, formulate în trei principii: 1) Nimic nu există, căci dacă ceva ar exista ar trebui fie să se nască, fie să existe dintotdeauna. Existența nu poate să se nască din ceea ce există, nici din ceea ce nu există. Dar nu poate fi nici eternă, căci ceea ce este etern e nesfârșit iar infinitul nu există nici în sine nici în altceva; 2) Dacă ceva ar exista el nu poate fi cunoscut numai în cazul în care gândirea ar fi identică cu obiectul ei. Dar atunci ceea ce este gândit ar trebui să fie imposibil și real în același timp, ceea ce nu se poate, și 3) Cunoașterea nu poate fi comunicată, căci semnul ce o exprimă se deosebește de obiectul comunicat. Nihilismul lui Gorgias desființează, astfel, Totul, dând o notă de pesimism și distrugând tot ceea ce înseamnă viață sau existență.
Al treilea reprezentant, Prodicos, este preocupat de morală, pe care o tratează în spirit didacticistic, recurgând la alegoria lui Heracle aflat la răscruce de drumuri, obligat fiind să aleagă între virtute și viciu.
Și, în sfârșit, Hippias realizează distincția între natură și lege, considerând că deasupra legilor schimbătoare scrise de oameni se află o lege neschimbătoare a naturii.
Sofiștii au avut un impact deosebit asupra întregii filosofii. Au fost cei care au contribuit la lărgirea orizontului filosofic prin modul critic de abordare a problemelor existențiale despre om, cunoaștere, morală și societate.
În concluzie, epoca presocratică poate fi definită ca una deosebit de complexă din multe puncte de vedere. Dincolo de orientarea către ontologie și de tendința de a trata realitatea înconjurătoare într-un mod obiectiv, orizontul filosofic se află în expansiune. Evoluând pe baza principiului hegelian teză-antiteză-sinteză, primele urme ale gândirii grecești ajung să își îndrepte atenția către ontologie, metafizică și obiectivism, dar şi către problematica omului și, implicit, către subiectivism. Atât primii gânditori presocratici, adepți ai ideii de principiu prim, cât și atomiștii, eleații sau sofiștii, au avut un impact deosebit asupra istoriei filosofiei. Practic, în epoca presocratică se pun bazele întregii filosofii și nu numai. Acum apar și se dezvoltă noi științe, iar omul se dovedește a fi capabil de o evoluție rapidă și de a trece dintr-o mentalitate în alta prin intermediul personalităților vremii. Respingând mai întâi antropomorfismul, desființând mișcarea, subiectivismul, presocraticii au ajuns până la atitudinile contrare respingerii și desființării acestor concepte. Multe idei au fost păstrate și îmbunătățite până în zilele noastre, motiv pentru care putem considera epoca presocratică un adevărat „big bang” al culturii universale.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu