100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran

Abia astăzi am aflat că ieri s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Ciudat, e unul dintre filosofii şi scriitorii mei preferaţi şi n-am ştiut acest amănunt, deşi cică a fost un eveniment organiza la Bucureşti în cinstea lui, eveniment la care au participat şi Pleşu şi Liiceanu. Tot cu această ocazie, pe data de 8 aprilie Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti au propus un proiect artistic în premieră, prin care opera lui Cioran va deveni parte din spaţiul public bucureştean: Cioran în stradă, de Dan Perjovschi. Cioran în strada este prima încercare de a integra o operă literară într-un proiect cultural stradal. 20 de citate selecţionate din întreaga operă a scriitorului - texte puternice, scurte, pline de impact - vor putea fi citite în staţiile de metrou şi de autobuz, de la Piaţa Universitătii la Biblioteca Centrală Universitară şi până în Grozaveştiul studenţesc.

Câteva poze:

Oricum, noi, filosofii zăluzi din Cugir, pentru că a fost unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi de origine română în străinătate şi pentru că opera lui a avut o importanţă majoră în cultura europeană a secolul XX, îl vom omagia nu doar săptămâna viitoare la cercul de filosofie, ci toată luna.

Pentru cei interesaţi ...

Câteva date despre viaţa şi opera lui:

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1991, la Răşinari, unde tatăl său era preot(ciudat,nu?Multe detalii interesante legate copilăria lui şi relaţia lui cu satul natal o să aflăm din documentarul Apocalipsa după Cioran, pe care îl vom urmări marţi la cercul de filosofie). A făcut studiile liceale în Sibiu la Liceul Gheorghe Lazăr, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti(1928-1932). După o bursă de studii în Germania(1933-1935), a fost timp de un an (1936-1937) profesor de filosofie la un liceu din Braşov. Din 1937, an când obţine o bursă a statului francez pentru doctorat (care-i va fi prelungită în 1938) se stabileşte la Paris.

În România a colaborat la "Gândirea", "Vremea", "Floarea de foc", "Calendarul", "Revista de filozofie", "Convorbiri literare" ş.a.

Din 1947 începe să scrie în limba franceză.

A publicat cinci cărţi în ţară şi mai bine de zece în Franţa, toate la "Gallimard". Cartea de debut a obţinut premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi (1934). Pentru "Manual de descompunere", obţine în 1950, premiul "Rivarol"

(informaţii preluate din cartea "Lacrimi şi sfinţi")

Despre tematica operei:

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Preocupat de problema morţii şi a suferinţei, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii. Tema alienării omului, temă existenţialistă prin excelenţă, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?"

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă, de unde reflecţiile marcat gnostice şi antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului şi civilizaţiei. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile şi nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producţie şi reproducţie irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparenţă şi prin triumful artificialului.

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele şi i-a dăruit secretul formei şi al formulării, rădăcinile sale româneşti i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

(informaţii preluate dă pă Wikipedia)

Dacă sunteţi interesaţi, vă aşteptăm marţi la Cercul de filosofie începând cu ora 17:00, la Colegiul Naţional David Prodan, etajul 2, sala 33.

Pe culmile fericirii

Citind cartea "Pe culmile disperării" de Emil Cioran mă întrebam: de ce? de ce oamenii sunt atât de disperaţi încât ajung să scrie astfel de cărţi? şi de ce le citesc eu? Haideţi să privim viaţa, sufletul, lumea, Universul din alt punct de vedere şi anume... de pe culmile fericirii. Haideţi să fim disperaţi de atâta fericire, voioşie şi bună dispoziţie. Haideţi să-i enervăm pe toţi disperaţi cu râsul nostru obraznic şi exaltat de fericire. 

Totul este relativ, ne-a învăţat celebrul Einstein. Atunci de ce n-ar fi relativă şi disperarea? de ce n-ar fi relativă nefericirea? De ce să nu alegem să fim fericiţi? De vreme ce disperarea este relativă, nefericirea este relativă faţă de punctul de referinţă ales, noi suntem cei care alegem cum ne dictează voinţa.  Fericirea sau nefericirea nostră depinde de voinţa alegerii noastre.Haideţi să alegem fericirea.

Nu pot să nu mă întreb asemeni multor altor oameni ce este fericirea? Întrebare grea la care fiecare om caută şi găseşte propriul răspuns. Şi asemeni tuturor celorlalţi mă pregătesc în vederea travaliului găsirii răspunsului. Ce este fericirea pentru mine? Ca să răspund mă întreb în prealabil: am fost fericită vreodată? Caut în abisurile trecutului personal momente sau clipe de fericire. Găsesc momente de exaltare pozitivă, de înălţare şi depăşire ale propriilor limite, clipe în care totul, Universul în absolutul său era în perfectă armonie cu umilul meu suflu de viaţă sau poate ar fi mai corect să spun că eu, persoana finită şi infimă care sunt, eram în perfectă armonie cu absolutul universal, cu divinitatea şi simţeam iubirea şi liniştea conştiinţei tăcute. Erau momente în care conştiinţa propriei persoane devenea conştiinţa universalului, atunci când între mine şi mine exista perfecţiunea acordului şi a armoniei. În fericire este atâta linişte şi totuşi fericirea debordează de cântece. Este liniştea uitării regretelor, a suferinţelor, a durerilor, e moartea negativităţii şi cântecul pozitivităţii, a iubirilor împlinite sau pur şi simplu a frunzelor roşiatice de toamnă timpurie ce zboară încet şi molcom spre o altă dimensiune. Mai nou mi-am descoperit fericirea în amintirea iubirilor neîmplinite, în eşecurile şi regretele mute de altă dată, am descoperit că pot fi fericită cu lacrimi în ochi tocmai pentru că mai sunt capabilă să plâng, am descoperit că pot fi fericită şi în lipsa armoniei, pentru simplu fapt ca respir şi mai există speranţa zilei de mâine. Am descoperit astăzi fericirea în existenţa misterului şi în bucuria descoperiri. Acum sunt fericită pentru că iubesc, sunt iubită, pentru că dăruiesc bucăţi de sticlă din sufletul meu, pentru că mai am voinţa de a mă risipii printre cuvinte.

Este uşor să fii fericit, aceasta este concluzia. Şi atunci, de ce sunt atât de des nefericită? De ce sufăr? De ce plâng? Şi îmi răspund: pentru că uit cât este de uşor să fii fericit. Conturbată fiind de mizeriile vieţii cotidiene, uit că fericirea depinde de propria mea voinţă. Eu trebuie să aleg în fiecare moment să fiu fericită, eu trebuie să-mi amintesc clipă de clipă că fericirea mea depinde de alegerea mea, Eu...

Astăzi zi de iarnă mohorâtă sau de primăvară veselă, citind despre disperare şi nefericire, mi-am amintit să aleg fericirea, iar în momentul alegerii am găsit şi motivele.... dacă credem că avem nevoie de aşa ceva... Sunt fericită pentru că trăiesc, pentru că l-am reîntâlnit pe Cioran, pentru că Dumnezeu există, sunt fericită pentru că frunzele ruginii zboară nepăsătoare spre abisuri, sunt fericită pentru că au înflorit magnolile. În fiecare moment, oricât de nefast al vieţii putem găsi motive pentru fericire. Cred că fericirea nu are nevoie de fapt de motive, fericirea este alegerea noastră, fericirea există pur şi simplu asemeni oricărui principiu prim ce constituie universul. Fericirea este o concluzie, printre puţinele concluzii ce nu se deduc din premise, concluzie ce ni se revelează prin sine însăşi. Fericirea îşi este sieşi raţiune suficientă. Important este doar să o vrem, să o chemăm, să o decidem şi să o trăim pur şi simplu.... indiferentă la trecut şi viitor fericirea este aici şi acum în clipa prezentă. Fericirea reprezintă prezentul absolut, clipa aceasta fără trecut şi fără viitor, fără regrete şi fără speranţe, ea este.

În fericire, trecutul şi viitorul se dizolvă în prezentul trăirii ei, în armonia şi extazul fără margini al propriei conştiinţe împăcate. Citindu-l pe Cioran, m-am decis să scriu, nu sa-l critic, ci să-l contrapun, el debordând de vitalitate pe culmile disperării lui, iar eu căţărată pe culmile fericirii deborbând de propria-mi fiinţă.

Cantos - Ora culorilor

Ora culorilor
Versuri: Nichita Stănescu
Muzică: Mihai Lojewski

O, sângeră culorile, Matisse,
Așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
și n-am nici bani măcar să beau.

R: Și iar voi atârna de-un răsuflet
În mine orb, noptirea toată
S-o peticesc cu petice de suflet
Şi cu hârtie colorată…

O, sângeră culorile, Matisse,
Așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
Şi n-am nici bani măcar să beau.

R: Și iar voi atârna de-un răsuflet
În mine orb, noptirea toată
S-o peticesc cu petice de suflet
Şi cu hârtie colorată…

La poarta neantului (dezbatere II)

M-am gândit să revin cu o nouă poezie, și de data aceasta, aparținând domnului Calistrat Costin, cu care v-am obișnuit din postul anterior. Sper să vă placă și să meditați îndelung la ea, pentru că merită :)!

Adie-n eter un „vânt de mare farsă” -

Veche, încâlcită, mohorâtă poveste;

„dați-mi un dram de țărână și voi crea o

altă lume” -

asta s-o crezi tu, bătrâne Immanuel Kant;

dar ca dorință și deșartă visare poeticească

de filosof cu geniu,

merge

(a voi să fii tu un nou Dumnezeu

e un lăudabil viciu omenesc

aproape nepedepsit!);

în zori, când câinii se potolesc

și nu mai latră ca nebunii,

pe oameni îi prinde urâtul,

starea aceea de ușoară beție

când timpul moare;

lumea s-a-nrăit, drace,

lumea suntem noi

(de unde alt Dumnezeu?!);

coroană de spini, vis răstignit în vis,

dureros, cruce pe cruce;

aproape-am murit, slavă ție, pământe,

cimitir frumos,

la poarta neantului zace stârvul omului...

O imagine foarte frumos conturată a condiției omului, din nou... Mi se pare extrem de profundă. Refuz să comentez pe baza ei, cred că ar avea un efect mai deosebit asupra cititorilor dacă încercați să o meditați și să o înțelegeți singuri. Aștept păreri despre cuvintele poetului :)!

Aritmetică umană

„orientul a descoperit omul,

occidentul umanitatea...”

Omul e mai puțin decât umanitatea,

umanitatea mai puțin decât omul!

Cum vine asta?!

Asta vine așa: un om + un om + un om

+ un om + ... + ... + ... + ... + ...

dau, prin adunare firească umanitatea,

însăăăăăă

„adunătura” aceasta este cu totul și cu

totul altceva decât omul

(fiul lui Dumnezeu?!),

„omul” care, ehei, ce frumos suna cândva,

am uitat când, acest biet cuvânt!

Ciudățenii de-ale aritmeticii umane -

au conchis o seamă de mucaliți

(fel de oameni și ăștia!)

mai cu simțul umorului,,

preocupați până peste cap de calcule și

operațiuni indispensabile vieții celei

de toate zilele umanității

(înmulțirea, împărțirea, scăderea și,

desigur, adunarea)

nepăsători la bizarul paraodx - ăsta cu

lumea care se înstrăinează încet dar

foarte sigur de celula ei de bază: OMUL,

astfel că taina creației, a genezei, pare

o tristă și veche poveste de adormit

pietrele!

Ei bine, orientul, orientul cel misterios,

dimpreună cu occidentul decadent,

nevricos și filosofos,

n-au descoperit mai nimic, dacă nu chiar

nimic!

Păcat...

Calistrat Costin

O perspectivă foarte realistă asupra omului/umanității, o imagine foarte frumos conturată a acestui „paradox” veșnic al filosofiei :).

Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu - Cum vorbim

Trebuie urmărit, este educativ şi mai mult decât atât, este necesar să înţelegem necesitatea de a vorbi corect în limba română. Impresia pe care o lăsăm celorlalţi atunci când ne exprimăm greşit sau când scriem incorect este una negativă. Suntem catalogaţi în funcţie de limbajul folosit, aşa cum suntem catalogaţi şi în funcţie de ţinuta noastră sau cunoştinţele noastre. De ce credeţi că este important să vorbim corect în limba maternă?

Dezbatere (I)

Salutări. Deşi sunt o membră mai veche, acesta este primul meu post pe OFZ. Vă propun o dezbatere pe tema libertăţii după un text de Jean-Paul Sartre:

"Consecinţa esenţială este că omul fiind condamnat să fie liber, el este responsabil de lume şi de el însuşi în calitate de manieră de a fi(...).Este,deci, absurd să ai de gând să te plângi, de vreme ce nimic străin nu a decis în legătură cu ceea ce simţim, cu ceea ce trăim sau cu ceea ce suntem. Această responsabilitate absolută nu este, de altfel, acceptare: ea este simplă revendicare logică a consecinţelor libertăţii noastre: ceea ce mi se întâmplă mie, se întâmplă prin mine şi eu nu aş putea nici să mă mâhnesc, nici să mă revolt, nici să mă resemnez. (...) Eu trebuie să fiu fără remuşcări şi fără regrete, aşa cum sunt fără nicio scuză, căci, din clipa ivirii mele la fiinţă, eu port greutatea lumii singur, fără ca nimic şi nimeni să o poată micşora"

Dezbaterea se va face în comentarii (puteţi să comentaţi chiar dacă nu sunteţi bloggeri, adică acolo unde scrie comentaţi ca: alegeţi Nume/Adresă URL sau Anonim şi vă semnaţi la sfârşit, preferabil).

Aş vrea să se comenteze în special partea îngroşată din citat.

Am 2 reguli:

1. Fiţi civilizaţi

2. Încercaţi să aduceţi argumente ca să vă susţineţi punctul de vedere (adică nu comentaţi doar "Nu sunt de acord", ci "Nu sunt de acord pentru că ..." şi vă spuneţi punctul de vedere)

Aştept păreri!