"V-am chemat ca să vă scoatem din statistică, şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: "Căci şi muntele că-i munte, încă are doruri multe".
V-am chemat ca să vă redeşteptăm dorurile ... "
Primul poem filosofic - Constantin Noica

marți, 7 iunie 2011

La mulți ani filosoafei noastre!

Astăzi, Universul a decis că trebuie să o răsfețe pe filosoafa noastră cea mai dragă, Serafina Oarga, așa că s-a gândit să îi dedice o părticică din eternitate. Exact așa cum bănuiți, astăzi e ziua ei. E o zi specială, la fel ca și persoana sărbătorită. O zi caldă (poate prea caldă), iubitoare, romantică, înțeleaptă... Noi, membri OFZ, ținem să îi urăm un sincer și călduros la mulți ani, multă fericire, sănătate, bucurii alături de cei dragi și putere de muncă! Să nu uităm și de răbdare, pentru că de asta avem noi nevoie când suntem în preajma ei...

Mulțumim pentru tot ceea ce ați făcut pentru noi :). Pentru faptul că ne-ați luat sub aripa dumneavoastră protectoare, că ați încercat să ne oferiți cât mai mult din cunoștințele despre viață, iubire și filosofie. Mulțumim că v-ați petrecut timpul alături de noi, suportându-ne aberațiile și copilăriile, ori mofturile. Am greșit de multe ori, dar împreună am trecut peste și împreună vom continua să intrăm în istorie :). Timpul petrecut alături de dumneavoastră a fost timp prețios, o spun fără nicio ezitare. A fost timp prețios pentru că toți am avut câte ceva de câștigat. Noi am făcut un pas spre maturizare, spre autocunoaștere, spre ceea ce înseamnă viață, iar dumneavoastră ați rămas un copil :).

Amintirile noastre mă fac să zâmbesc de fiecare dată. Cuvintele sunt de prisos acum, noi știm ce am trăit și cum... Nu-mi rămâne decât să mulțumesc Universului (nu, nu ăluia de la chef) că v-a adus în viața mea, a noastră, exact în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de asta :). La mulți ani dumneavoastră, și la și mai mulți ani nouă, OFZ, împreună, de acum înainte :). V-am zis, până la 120 de ani, nu am de gând să vă las în pace...

duminică, 5 iunie 2011

Amintiri din şcoală

Se apropie cu paşi repezi sfârşitul acestui tulburător an şcolar. Vacanţa se îndreaptă spre fiecare cu promisiunea unui început, împodobită cu speranţe şi amintiri. Trecutul prezent mă bântuie şi mă obligă la o retospectivă... Serile de joi, seri în care ne întâlneam să vizionăm filme, întâlnirile cu filosofia, petrecerile în care sărbătoream victoriile sau eşecurile de la olimpiadă, întâmplările şi accidentele vieţii din şcoală, temele de casă şi realizările imortalizate pentru o clipă pe o peliculă fictivă a memoriei, toate acestea îmi înfloresc într-un zâmbet larg în privire.

Astăzi... amintiri de la serile de film.....































sâmbătă, 9 aprilie 2011

100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran

Abia astăzi am aflat că ieri s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Ciudat, e unul dintre filosofii şi scriitorii mei preferaţi şi n-am ştiut acest amănunt, deşi cică a fost un eveniment organiza la Bucureşti în cinstea lui, eveniment la care au participat şi Pleşu şi Liiceanu. Tot cu această ocazie, pe data de 8 aprilie Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti au propus un proiect artistic în premieră, prin care opera lui Cioran va deveni parte din spaţiul public bucureştean: Cioran în stradă, de Dan Perjovschi. Cioran în strada este prima încercare de a integra o operă literară într-un proiect cultural stradal. 20 de citate selecţionate din întreaga operă a scriitorului - texte puternice, scurte, pline de impact - vor putea fi citite în staţiile de metrou şi de autobuz, de la Piaţa Universitătii la Biblioteca Centrală Universitară şi până în Grozaveştiul studenţesc.
Câteva poze:
Image and video hosting by TinyPic
Image and video hosting by TinyPic

Oricum, noi, filosofii zăluzi din Cugir, pentru că a fost unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi de origine română în străinătate şi pentru că opera lui a avut o importanţă majoră în cultura europeană a secolul XX, îl vom omagia nu doar săptămâna viitoare la cercul de filosofie, ci toată luna.

Pentru cei interesaţi ...
Câteva date despre viaţa şi opera lui:
Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1991, la Răşinari, unde tatăl său era preot(ciudat,nu?Multe detalii interesante legate copilăria lui şi relaţia lui cu satul natal o să aflăm din documentarul Apocalipsa după Cioran, pe care îl vom urmări marţi la cercul de filosofie). A făcut studiile liceale în Sibiu la Liceul Gheorghe Lazăr, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti(1928-1932). După o bursă de studii în Germania(1933-1935), a fost timp de un an (1936-1937) profesor de filosofie la un liceu din Braşov. Din 1937, an când obţine o bursă a statului francez pentru doctorat (care-i va fi prelungită în 1938) se stabileşte la Paris.
În România a colaborat la "Gândirea", "Vremea", "Floarea de foc", "Calendarul", "Revista de filozofie", "Convorbiri literare" ş.a.
Din 1947 începe să scrie în limba franceză.
A publicat cinci cărţi în ţară şi mai bine de zece în Franţa, toate la "Gallimard". Cartea de debut a obţinut premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi (1934). Pentru "Manual de descompunere", obţine în 1950, premiul "Rivarol"
(informaţii preluate din cartea "Lacrimi şi sfinţi")
Despre tematica operei:
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Preocupat de problema morţii şi a suferinţei, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii. Tema alienării omului, temă existenţialistă prin excelenţă, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?"
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă, de unde reflecţiile marcat gnostice şi antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului şi civilizaţiei. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile şi nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producţie şi reproducţie irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparenţă şi prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele şi i-a dăruit secretul formei şi al formulării, rădăcinile sale româneşti i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.
(informaţii preluate dă pă Wikipedia)

Dacă sunteţi interesaţi, vă aşteptăm marţi la Cercul de filosofie începând cu ora 17:00, la Colegiul Naţional David Prodan, etajul 2, sala 33.

miercuri, 6 aprilie 2011

Pe culmile fericirii

Citind cartea "Pe culmile disperării" de Emil Cioran mă întrebam: de ce? de ce oamenii sunt atât de disperaţi încât ajung să scrie astfel de cărţi? şi de ce le citesc eu? Haideţi să privim viaţa, sufletul, lumea, Universul din alt punct de vedere şi anume... de pe culmile fericirii. Haideţi să fim disperaţi de atâta fericire, voioşie şi bună dispoziţie. Haideţi să-i enervăm pe toţi disperaţi cu râsul nostru obraznic şi exaltat de fericire. 

Totul este relativ, ne-a învăţat celebrul Einstein. Atunci de ce n-ar fi relativă şi disperarea? de ce n-ar fi relativă nefericirea? De ce să nu alegem să fim fericiţi? De vreme ce disperarea este relativă, nefericirea este relativă faţă de punctul de referinţă ales, noi suntem cei care alegem cum ne dictează voinţa.  Fericirea sau nefericirea nostră depinde de voinţa alegerii noastre.Haideţi să alegem fericirea.

Nu pot să nu mă întreb asemeni multor altor oameni ce este fericirea? Întrebare grea la care fiecare om caută şi găseşte propriul răspuns. Şi asemeni tuturor celorlalţi mă pregătesc în vederea travaliului găsirii răspunsului. Ce este fericirea pentru mine? Ca să răspund mă întreb în prealabil: am fost fericită vreodată? Caut în abisurile trecutului personal momente sau clipe de fericire. Găsesc momente de exaltare pozitivă, de înălţare şi depăşire ale propriilor limite, clipe în care totul, Universul în absolutul său era în perfectă armonie cu umilul meu suflu de viaţă sau poate ar fi mai corect să spun că eu, persoana finită şi infimă care sunt, eram în perfectă armonie cu absolutul universal, cu divinitatea şi simţeam iubirea şi liniştea conştiinţei tăcute. Erau momente în care conştiinţa propriei persoane devenea conştiinţa universalului, atunci când între mine şi mine exista perfecţiunea acordului şi a armoniei. În fericire este atâta linişte şi totuşi fericirea debordează de cântece. Este liniştea uitării regretelor, a suferinţelor, a durerilor, e moartea negativităţii şi cântecul pozitivităţii, a iubirilor împlinite sau pur şi simplu a frunzelor roşiatice de toamnă timpurie ce zboară încet şi molcom spre o altă dimensiune. Mai nou mi-am descoperit fericirea în amintirea iubirilor neîmplinite, în eşecurile şi regretele mute de altă dată, am descoperit că pot fi fericită cu lacrimi în ochi tocmai pentru că mai sunt capabilă să plâng, am descoperit că pot fi fericită şi în lipsa armoniei, pentru simplu fapt ca respir şi mai există speranţa zilei de mâine. Am descoperit astăzi fericirea în existenţa misterului şi în bucuria descoperiri. Acum sunt fericită pentru că iubesc, sunt iubită, pentru că dăruiesc bucăţi de sticlă din sufletul meu, pentru că mai am voinţa de a mă risipii printre cuvinte.

Este uşor să fii fericit, aceasta este concluzia. Şi atunci, de ce sunt atât de des nefericită? De ce sufăr? De ce plâng? Şi îmi răspund: pentru că uit cât este de uşor să fii fericit. Conturbată fiind de mizeriile vieţii cotidiene, uit că fericirea depinde de propria mea voinţă. Eu trebuie să aleg în fiecare moment să fiu fericită, eu trebuie să-mi amintesc clipă de clipă că fericirea mea depinde de alegerea mea, Eu...

Astăzi zi de iarnă mohorâtă sau de primăvară veselă, citind despre disperare şi nefericire, mi-am amintit să aleg fericirea, iar în momentul alegerii am găsit şi motivele.... dacă credem că avem nevoie de aşa ceva... Sunt fericită pentru că trăiesc, pentru că l-am reîntâlnit pe Cioran, pentru că Dumnezeu există, sunt fericită pentru că frunzele ruginii zboară nepăsătoare spre abisuri, sunt fericită pentru că au înflorit magnolile. În fiecare moment, oricât de nefast al vieţii putem găsi motive pentru fericire. Cred că fericirea nu are nevoie de fapt de motive, fericirea este alegerea noastră, fericirea există pur şi simplu asemeni oricărui principiu prim ce constituie universul. Fericirea este o concluzie, printre puţinele concluzii ce nu se deduc din premise, concluzie ce ni se revelează prin sine însăşi. Fericirea îşi este sieşi raţiune suficientă. Important este doar să o vrem, să o chemăm, să o decidem şi să o trăim pur şi simplu.... indiferentă la trecut şi viitor fericirea este aici şi acum în clipa prezentă. Fericirea reprezintă prezentul absolut, clipa aceasta fără trecut şi fără viitor, fără regrete şi fără speranţe, ea este.

În fericire, trecutul şi viitorul se dizolvă în prezentul trăirii ei, în armonia şi extazul fără margini al propriei conştiinţe împăcate. Citindu-l pe Cioran, m-am decis să scriu, nu sa-l critic, ci să-l contrapun, el debordând de vitalitate pe culmile disperării lui, iar eu căţărată pe culmile fericirii deborbând de propria-mi fiinţă.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Cantos - Ora culorilor




Ora culorilor
Versuri: Nichita Stănescu
Muzică: Mihai Lojewski
O, sângeră culorile, Matisse,
Așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
și n-am nici bani măcar să beau.
R: Și iar voi atârna de-un răsuflet
În mine orb, noptirea toată
S-o peticesc cu petice de suflet
Şi cu hârtie colorată…
O, sângeră culorile, Matisse,
Așa cum și în tine sângerau
E ceasul lor durut, ucis
Şi n-am nici bani măcar să beau.
R: Și iar voi atârna de-un răsuflet
În mine orb, noptirea toată
S-o peticesc cu petice de suflet
Şi cu hârtie colorată…

miercuri, 23 martie 2011

La poarta neantului (dezbatere II)

M-am gândit să revin cu o nouă poezie, și de data aceasta, aparținând domnului Calistrat Costin, cu care v-am obișnuit din postul anterior. Sper să vă placă și să meditați îndelung la ea, pentru că merită :)!

Adie-n eter un „vânt de mare farsă” -
Veche, încâlcită, mohorâtă poveste;
„dați-mi un dram de țărână și voi crea o
altă lume” -
asta s-o crezi tu, bătrâne Immanuel Kant;
dar ca dorință și deșartă visare poeticească
de filosof cu geniu,
merge
(a voi să fii tu un nou Dumnezeu
e un lăudabil viciu omenesc
aproape nepedepsit!);
în zori, când câinii se potolesc
și nu mai latră ca nebunii,
pe oameni îi prinde urâtul,
starea aceea de ușoară beție
când timpul moare;
lumea s-a-nrăit, drace,
lumea suntem noi
(de unde alt Dumnezeu?!);
coroană de spini, vis răstignit în vis,
dureros, cruce pe cruce;
aproape-am murit, slavă ție, pământe,
cimitir frumos,
la poarta neantului zace stârvul omului...

O imagine foarte frumos conturată a condiției omului, din nou... Mi se pare extrem de profundă. Refuz să comentez pe baza ei, cred că ar avea un efect mai deosebit asupra cititorilor dacă încercați să o meditați și să o înțelegeți singuri. Aștept păreri despre cuvintele poetului :)!


marți, 15 martie 2011

Aritmetică umană

„orientul a descoperit omul,
occidentul umanitatea...”

Omul e mai puțin decât umanitatea,
umanitatea mai puțin decât omul!
Cum vine asta?!
Asta vine așa: un om + un om + un om
+ un om + ... + ... + ... + ... + ...
dau, prin adunare firească umanitatea,
însăăăăăă
„adunătura” aceasta este cu totul și cu
totul altceva decât omul
(fiul lui Dumnezeu?!),
„omul” care, ehei, ce frumos suna cândva,
am uitat când, acest biet cuvânt!
Ciudățenii de-ale aritmeticii umane -
au conchis o seamă de mucaliți
(fel de oameni și ăștia!)
mai cu simțul umorului,,
preocupați până peste cap de calcule și
operațiuni indispensabile vieții celei
de toate zilele umanității
(înmulțirea, împărțirea, scăderea și,
desigur, adunarea)
nepăsători la bizarul paraodx - ăsta cu
lumea care se înstrăinează încet dar
foarte sigur de celula ei de bază: OMUL,
astfel că taina creației, a genezei, pare
o tristă și veche poveste de adormit
pietrele!
Ei bine, orientul, orientul cel misterios,
dimpreună cu occidentul decadent,
nevricos și filosofos,
n-au descoperit mai nimic, dacă nu chiar
nimic!
Păcat...

Calistrat Costin

O perspectivă foarte realistă asupra omului/umanității, o imagine foarte frumos conturată a acestui „paradox” veșnic al filosofiei :).