M-am gândit să revin cu o nouă poezie, și de data aceasta, aparținând domnului Calistrat Costin, cu care v-am obișnuit din postul anterior. Sper să vă placă și să meditați îndelung la ea, pentru că merită :)!
Adie-n eter un „vânt de mare farsă” -
Veche, încâlcită, mohorâtă poveste;
„dați-mi un dram de țărână și voi crea o
altă lume” -
asta s-o crezi tu, bătrâne Immanuel Kant;
dar ca dorință și deșartă visare poeticească
de filosof cu geniu,
merge
(a voi să fii tu un nou Dumnezeu
e un lăudabil viciu omenesc
aproape nepedepsit!);
în zori, când câinii se potolesc
și nu mai latră ca nebunii,
pe oameni îi prinde urâtul,
starea aceea de ușoară beție
când timpul moare;
lumea s-a-nrăit, drace,
lumea suntem noi
(de unde alt Dumnezeu?!);
coroană de spini, vis răstignit în vis,
dureros, cruce pe cruce;
aproape-am murit, slavă ție, pământe,
cimitir frumos,
la poarta neantului zace stârvul omului...
O imagine foarte frumos conturată a condiției omului, din nou... Mi se pare extrem de profundă. Refuz să comentez pe baza ei, cred că ar avea un efect mai deosebit asupra cititorilor dacă încercați să o meditați și să o înțelegeți singuri. Aștept păreri despre cuvintele poetului :)!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu