Testament

„Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc, pentru că el iți răsare de fapt în spate. Când ți-e frig, dezbracă-te pentru că altfel riști să arzi! Nu da importanță și timp de auz strigătului. Apropie-te alergând de cel care strigă Onoarea nu e de sânge ci de inimă. Dragostea nu e de femeie ci de nașterea pe care ea o poate îndura. Nu se face niciodată seară, decât pentru proști! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreț decât răsăritul soarelui. Dacă este păcat că suntem oameni nu este o ispășire faptul că murim...

Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puțin important decât dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem. Globul pământesc este mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelegere pe măsură. Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor, care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și mai aduce aminte de sursa ei. N-ai cum să te ferești de ea. Trupul în care locuiești e cu mult mai departe decât ți-ai închipuit depărtarea. Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine. Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deși distanța dintre el și ea e infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă. Fiule, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu! Adio.” (Nichita Stănescu)

Am găsit întâmplător acest fragment și am considerat că trebuie să vi-l împărtășesc. E un gând care se numără printre cele mai adevărate și cele mai profunde scrise vreodată, după mine. Nu știu ce aș mai avea de spus înainte de moartea mea în afară de ceea ce Poetul a scris în rândurile de mai sus...

Cine sunt eu? (Portret 2)

Timp de opt ani de zile am făcut în permanență caracterizări de personaje. Iar acum, când tastatura asta îmi cere imperios un răspuns elaborat, habar nu am cu ce ar trebui să încep. Sau ce ar trebui să spun... Poate o să fac cel mai sincer și mai relevant autoportret pe care l-am făcut vreodată. Am învățat, între timp, că defectele mele pot deveni uneori calitățile mele, oglinzile care mă pot defini și în lumina cărora mă pot reflecta cel mai bine.

Pășesc încet, atrasă de mirajul ficțiunii, al iluziei, al realității imposibile în care mă refugiez de fiecare dată când simt că nu mai am nevoie de lume. Caut întrebări, cer răspunsuri, mă transpun în cuvinte, pentru că acolo doar pot spune că am ajuns la apoteoza trăirilor. Departe, într-o oglindă veche, am privit cu atenție adânc în sufletul meu și l-am regăsit pe cel care se presupune că m-a creat. Dintotdeauna mi-am dorit să îi pun niște întrebări legate de mine, de construcția mea, de personajele astea nenumărate din cartea pe care o scrie de atâta amar de vreme... Am trăit revelația creației, iar scopul meu a fost atins când, printre căutări și infinite întrebări, m-am apropiat de Autor, iar răspunsurile lui mă transformau și mă recreau infinit ca ființă... A fost suficient să îmi dea de înțeles că El nu decide destinul personajelor pe care le creează ca să mă simt un om special.

De aer prea mult, am împărțit timpul în respirații cosmice suflând vise infantile spre ce a mai rămas... omenescul din noi. De lumină diafană am lăsat vântul să mă acopere cu raze de speranță, să-mi sădească în suflet bucuria, lumina, inocența, un zâmbet fad... Privirea meteorit curbează orizontul, distorsionând expresia ascuțită a acelor de ceasornic care taie orice elan spre visare... Degeaba, nu pot să mă opresc, trebuie să construiesc întregul puzzle, să aflu cine sunt, ce sunt și ce vreau de la viață.

Mintea mea rămâne o auroră de viori ce schițează acordurile sumbre ale realității și oglindește o lume guvernată de idealuri, în care am ascuns copilăria. Întotdeauna am știut că nu voi putea fi niciodată la fel. Întotdeauna mă uimea schimbarea minoră pe care o observam în personalitatea mea a doua zi. Eram surprinsă de fiecare idee nouă ce îmi încolțea în căpșorul inocent de copil. Și atunci... Cum aș putea să afirm cine sunt, dacă sunt alta la fiecare pas? Mă transform în fiecare clipă în ceva, fără să știu exact în ce, dar, cu siguranță, ceva mai bun decât ceea ce sunt acum. Poate un singur lucru rămâne mereu neschimbat: privirea, sau poate zâmbetul, sau poate... Cine știe? Trec prin viață la fel cum trece timpul prin mine. Trec prin timp cum trec prin viață. Și timpul trece prin mine și prin viață, lăsând urme adânci în sufletul meu. Schimbarea mă doare, întotdeauna. Nu apuc nici măcar să mă obișnuiesc cu cine sunt, pentru ca, ceva mai târziu, să realizez că nu mă mai identific cu ce eram înainte... Ce poate fi mai dureros decât să nu te poți regăsi în tine însuți și în ceilalți? Acum... pentru cine știe cât timp, sunt o adolescentă visătoare, plină de speranțe și iluzii mai mult sau mai puțin îndrăznețe. Îmi iubesc viața. Poate din lașitate. Nu știu cum ar trebui să se numească un om care se lamentează într-una că nu mai suportă viața asta anostă și care provoacă doar suferință, dar care, totuși, afirmă cu tărie că iubește viața. Poate că mi-e prea frică de moarte, și de-asta mă agăț cu disperare de viață. Nici eu nu știu... Sunt fericită din motive nesemnificative, de multe ori. Se întâmplă să mă trezesc pur și simplu fericită (asta poate doar atunci când las ciocolată pe masă și Fericirea vine să fure și ultima bucățică de dulce pe care o mai am...), sunt fericită când văd oameni în jurul meu, sunt fericită când sper și când plâng, când sufăr (paradoxal, știu), când iubesc, când mă simt iubită și apreciată... când scriu, când citesc, când mă refugiez în alte lumi decât cea superficială, de care se bucură toți , mai mult sau mai puțin. Câteodată, e mai bine să fii prost. E mai bine să nu îți pui întrebări și să te mulțumești cu ceea ce ai. Ei bine, eu nu mă pot mulțumi niciodată cu ceea ce am...

Sunt rea, egoistă și încăpățânată. Și orgolioasă. Recunosc asta fără nicio reținere și fără împotrivire. Sunt ciudată. Îmi știu calitățile, îmi știu și defectele, dar prea puțin. Nu mă cunosc. Principiile mele sunt la fel de flexibile ca mine. Câteodată, tind să afirm că nu am principii. Îmi schimb mentalitatea și ideile atât de repede, încât nici eu nu mai știu ce cred. Confuzie. Poate e normal, veți spune, vârsta e de vină. Dar așa am fost de când mă știu... Ce sunt? Sunt un trecător, o veșnică visătoare, o ființă pe care nimeni, nicicând, nu o va cunoaște în întregime. Aspir la un viitor frumos, liniștit, la o viață care să mă mulțumească. Învăț să mă mulțumesc cu puțin, dacă nu pot lupta pentru ceea ce îmi doresc. Subliniez, învăț. Dar presimt că la examen voi pica.

Cine sunt? O persoană prea puțin suportabilă care oferă lumii doar cuvinte goale, împrăștiate pe o foaie de hârtie, umbre de ecouri ce se învârt în jurul sferei juvenile numite suflet. Sunt un suflet împărțit în felii de iubire, felii amare, dulci și acre, din care se înfruptă cu nesaț cei de lângă mine, pereții mei, luna și vântul.

Clasica dilemă...

Uneori am impresia că toată viața noastră e construită din iluzii și întrebări. Știu că am dreptate. Eu una nu aș putea percepe lumea fără întrebări, dar nici fără iluzii. Că ne fac bine sau rău, sunt parte din noi, ne definesc și le folosim ca pe niște substanțe al căror efect ne fascinează, cu toate că, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge la concluzia că iluziile ne mănâncă pur și simplu viața...

Nu știu ce întrebări vă macină pe voi și la ce meditați toată ziua... Eu cred că am trecut de etapa în care eram obsedată de ideea de a da un sens vieții mele sau de a afla cine sunt și ce vreau de la viață. Cu cât încerc să gândesc mai mult această problemă, cu atât ajung să mă afund într-un univers haotic, ale cărui planete au forma semnelor de întrebare, iar găurile negre, tot ca niște semne de întrebare, amenință să mă „înghită” la fiecare pas. Cu toate că sunt pasionată de filosofie, am decis să rămân la ideea superficială care afirmă că viața trebuie pur și simplu trăită, simțită. Nu știu ce urmează să se întâmple nici mâine, nici peste doi ani, nici după moarte. Nu mai pot să mă gândesc la teorii complexe de metafizică sau de religie. Mă deprimă, pur și simplu. Eu am renunțat să mă caut într-un univers în care pur și simplu rațiunea îmi accelerează drumul spre Nimic.

E ciudat cum granița dintre sentimentele astea contradictorii poate fi trecută așa de ușor... Azi adori să cauți răspunsuri cât mai complexe la niște întrebări aparent banale, mâine nu vrei să mai auzi de profunzime, spiritualitate și te refugiezi în superficialitate (care, de altfel, are profunzimea ei, uneori). Dilema mea de azi constă în ce reprezintă conștiința și libertatea absolută pentru oameni și, mai ales, ce rol au acestea în societate. Toți filosofii vorbesc despre libertatea în stare pură, despre acea lipsă completă a regulilor, teoretizează în toate modurile posibile și imposibile această noțiune, fără să țină cont de faptul că ea nici măcar nu există. Aș miza, mai degrabă, pe existența timpului sau a unei divinități, decât pe existența libertății. Ce bine sună formula de „principii morale”, nu? Toți încercăm să le respectăm și ne adaptăm tendințelor societății, indiferent de faptul că avem alte opinii. Le păstrăm pentru noi, sau cel mult le împărtășim unui grup de prieteni care să ne poată asculta. Dar suntem liberi! Mai avem și conștiință... Oricât de puțină sensibilitate există într-un om, oricâtă nebunie încape în el, conștiința există, e acolo, ne definește și face parte din noi. Nu de puține ori am încercat să inventez libertatea și, implicit, să-mi anulez conștiința, făcând tot ceea ce îmi trece prin minte. Remușcarea a apărut de fiecare dată, într-o formă mai mult sau mai puțin vizibilă sau puternică. Nu am putut să nu mă gândesc la ceilalți, la mine, la sentimentele mele, la principii, la pedepse, la destin... Fă ce simți, dar pregătește-te pentru ceva rău. Într-o formă sau alta, destinul, natura, viața, divinitatea, ceva, se răzbună pe tine. Ce pedeapsă mai mare decât reproșurile propriei tale conștiințe sau ale persoanelor la care ții cel mai mult, de care ești aproape dependent se poate aplica pentru faptul că ai ales să pleci în căutarea libertății absolute? După mine, niciuna... Suntem atât de limitați... Din toate punctele de vedere. Se vorbește despre liberul arbitru și despre faptul că numai Dumnezeu deține libertatea în stare pură, dar eu tind să cred că nici măcar liberul arbitru nu îl avem. Alegerile pe care le facem sunt dictate de către un ceva mult superior nouă, indiferent că e vorba de rațiune sau simțire. Iar El... El poate că are liberul arbitru... El a ales să ne creeze pe noi, să ne construiască după chipul și asemănarea unor marionete nesemnificative pe care să le poată manevra după pofta inimii și cărora să le poată tăia sforile atunci când are chef. El a ales să nu intervină (sau să intervină prea mult) în viața noastră. Mi-e milă de noi. Am acceptat și faptul că nu sunt liberă din niciun punct de vedere. Iar vocea conștiinței mele răsună constant în minte și suflet. Mă încătușează. Și mă urăsc pentru că m-am încătușat singură...

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - Despre frică

Urmăriţi pur şi simplu cele 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu. Eu mă îndrăgostesc în fiecare duminică seară de aceşti bărbaţi inteligenţi. 
Distracţie Plăcută!!!!

FILOSOFIA, DRAGOSTEA MEA

 

Astăzi nu se întâmplă nimic şi nu se împlineşte nimic, nu este o zi aniversară şi totuşi, astăzi este zi de sărbătoare. Astăzi şi fiecare zi în care iubeşti şi trăieşti o declar zi de sărbătoare. Astăzi eu îmi declar dragostea cu glas ridicat spre cer şi oameni, dragostea pentru filosofie, dragostea pentru oameni şi viaţă.

Am fost întrebată de nenumărate ori : Ce este filosofia? Sincer mi-am pus şi eu această întrebare şi am căutat, la început, răspunsuri în cărţi şi la oameni mai citiţi şi mai culţi decât mine. Am citit în cărţile marilor filosofi o multitudine de definiţii. Nu voi sta acum să vi le repet şi nu pentru că nu ar fi fost deosebite sau valoroase, ci pentru că erau prea contradictorii şi pe mine mă nedumereau şi mă nemulţumeau.

Am descoperit totuşi un lucru esenţial în aceste căutări de definiţii şi anume că întreaga cultură şi ştiinţă actuală a început de la filosofie şi prin filosofie. Apoi ca şi copiii odată ajunşi la vârsta  maturităţi, la momentul potrivit, ştiiţele şi-au părăsit părinţii pentru a se dezvolta şi a creşte separat de aceştia.

Am renunţat la acest demers de căutare în afara mea şi în cele din urmă am căutat răspunsul în sufletul meu. Definiţia filosofiei, găsită în adâncurile sufletului nu este o definiţie ştiinţificăa şi nu are pretenţia de a fi adoptată şi de alţii.

Filosofia este demersul interogativ asupra adevărului ce se ascunde în spatele prejudecăţilor şi a aparenţelor, este căutarea nesfârşită a esenţei omului şi a vieţii în ansamblul ei. Astfel toate întrebările sufletului meu sunt şi devin întrebări filosofice, întreaga mea viaţa şi întreaga voastră viaţă devine filosofie.

Voi fi criticată probabil că astfel cobor în derizoriu filosofia, dar nu mă voi apăra. Cine vrea să înţeleagă va înţelege şi va iubi filosofia cu căderile şi urcuşurile sale, cu piscurile şi abisurile ei, vor iubi fiecare eroare şi revenire, şi critică şi adevăr pe care filosofia l-a descoperit. Vom iubi împreună, această căutare a esenţelor şi a Ideilor împreună cu Platon şi Aristotel şi vom critica întreaga gândire filosofică cu Nietzsche, vom fi condamnaţi la libertate şi responsabilitate de către Sartre, dar mai presus de toate vom iubi şi vom căuta înţelepciunea filosofiei.

Filosofia este un mod de a trăi şi de a privi şi înţelege viaţa, aş zice eu singurul mod conştient de ceea ce se întâmplă în sufletul nostru. Filosofia se întreabă despre toate şi caută răspunsuri peste tot, filosofia este o stare efervescentă de cautare, de răscolire, de răstălmăcire şi de interpretare şi reinterpretare. Filosofia este iubire şi dăruire, dar nu orice fel de iubire, ci iubire de înţelepciune.

Cine sunt Eu? (Portret 1)

Cine sunt eu? Oare sunt cineva? Oare sunt ceva? Cine sunt şi ce sunt? Ce voi deveni, dacă voi deveni ceva sau cineva?Sunt întrebări ce ne urmăresc şi cărora în fiecare clipă a vieţii noastre le găsim câte un răspuns doar pentru ca în momentul următor să-l contrazicem. Ne contrazicem permanent pe noi înşine în drumul devenirii noastre, în transformarea perfectă şi neîncetată a noastră în altcineva. Suntem noi identici cu noi chiar şi pentru o miime de secundă, sau mai bine să ne întrebăm prin ce ne identificăm noi de toţi ceilalţi, care este cartea noastră de identitate?

Să vedem…Sunt o fiinţă aflată în toată slendoarea devenirii mele. Sunt o fiinţă situată între cer şi pământ, între mister şi revelaţie, între adevăr şi minciună, între azi şi mâine, între viaţă şi moarte, între aici şi acum. Sunt fiinţa perfectei mişcări nesfârşite, ce mă îndrept neîncetat spre un alt moment al viitorului necunoscut. Aspir spre perfecţiunea vieţii de apoi situată în viaţa de aici şi acum. Vreau să fiu un înger de cunoaştere şi-mi doresc să ating fericirea cu mâna.

Ziua de ieri este trecutul meu, astăzi este clipa efemeră care se descompune, ziua de mâine este speranţa într-o lume mai bună. Clipele vieţii mele trec picătură cu picătură umplând paharul de coniac al vieţii. Trecând prin fiecare clipă mă îndrept spre un ideal, idealul fiinţei perfecte care se împlineşte în atingerea celuilalt. Am totuşi un nume, un loc şi o singură viaţă. Numele meu este femerul şi mă reprezintă. Am nume de înger şi prenume de târfă. Oricum, doar toate femeile sunt târfe, nu? Am ales cândva auzind un bărbat spunând: femeile sunt sau târfe sau proaste, am ales să fiu târfă. Nu-mi pot permite să fiu prostă. Prostia nu se remediază, curvia…da. Am astfel şansa să mă căiesc şi să devin mai mult decât femeie. Pot deveni om şi atât.

Locul meu? Ce pot să spun? Locul meu este peste tot şi nicăieri, oriunde sunt oameni asemenea mie, eu sunt ACASĂ. Viaţa mea este una şi se aproprie cu fiecare clipă de sfârşitul inevitabil. Se spune că toţi suntem datori cu o moarte. Aşa este! În această aşteptare şi pregătire, cursul vieţii, fiecare clipă care trece trebuie să fie mai aproape de perfecţiune. Fiind condamnaţi la libertate, suntem responsabili de fiecare clipă pe care o lasăm să treacă peste noi. Avem datoria de-a nu o lasă să treacă oricum. Ne indreptăm spre un ţel, spre finalul glorios care este moartea noastră. Vom afla care este scopul nostru, din păcate doar când va fi prea târziu ca să mai putem schimba ceva, în ultima zi a vieţii noastre.

Dar să nu mergem atât de departe cu gândul, astăzi şi acum suntem la un început de drum, un nou an, o noi zi, o nouă clipă. Voi fi acum o nouă fiinţă în drumul spre desăvîrşirea propriei fiinţe. Cine sunt eu? Femeie, om sau târfă? Bună sau rea, frumoasă sau urâtă, perfectă sau strâmbă, orice aş fi în această clipă, orice aş alege să fiu, mâine voi fi alta, rămân însă eu: identică cu mine în ciuda tuturor schimbărilor, în ciuda tuturor imperfecţiunilor şi contrazicându-mă singură mă compun în oglindirea celuilalt diferit de mine. Mă contruiesc în contradicţia dintre mine şi mine, mă dezvolt în contradicţia dintre mine şi altul, atât de diferit de mine. Devin fiinţă care-şi atinge ţelul în atingerea oglinzii care este altul. Eu sunt oglinda Ta, iar Tu eşti oglinda a ceea ce sunt Eu!

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - Despre cărţi şi citit

Oare de ce citim totuşi? Ne ajută cartea la ceva? Este o necesitate cartea sau este o plăcere? Oare, cartea ne satisface o nevoie ? Pentru mine cartea este o necesitate, am o nevoie fiziologică de carte şi citit, pentru mine  viaţa este fadă şi-şi pierde sensul în afara şi în lipsa carţilor.

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - Despre invidie şi ură

Această emisiune nu am apucat să o ascult, o postez totuşi fiind convinsă că este la fel de interesantă ca şi celelalte. Vă doresc vizionare plăcută şi cât mai puţină ură şi invidie.

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - Despre prostie

Despre prostie: titlul spune atât de multe încât aproape nu mai este nimic de spus. Şi totuşi, ce este prostia? şi cine sunt proştii?  Aceste întrebări rămân pertinente în continuare. Eu aş mai adăuga o întrebare: îmi pot permite  să afirm despre cineva că este prost? Şi dacă da, cu ce drept sau în virtutea căror criterii afirm acest lucru?

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - Despre speranţă

Despre speranta cu Pleşu şi Liiceanu.


Fiindcă sunt doamna profesoară şi sunt în pană de inspiraţie, îmi voi permite să postez pur şi simplu discuţia dintre cei doi filosofi români, dragi mie, fără a comenta iniţial nimic. Sper , să vă atragă atenţia şi să vă exprimaţi voi cei care aveţi mai multă inspiraţie şi poate mai multe de spus!!!! Pentru mine, speranţa este foarte importantă reprezentând motorul fiecărei acţiuni întreprinse, sau a multe dintre ele. Atunci când nu speri în ceva, când nu mai speri nimic, nu văd ce anume te-ar putea  îndemna să mergi înainte.