Cine sunt eu? (Portret 2)

Timp de opt ani de zile am făcut în permanență caracterizări de personaje. Iar acum, când tastatura asta îmi cere imperios un răspuns elaborat, habar nu am cu ce ar trebui să încep. Sau ce ar trebui să spun... Poate o să fac cel mai sincer și mai relevant autoportret pe care l-am făcut vreodată. Am învățat, între timp, că defectele mele pot deveni uneori calitățile mele, oglinzile care mă pot defini și în lumina cărora mă pot reflecta cel mai bine.

Pășesc încet, atrasă de mirajul ficțiunii, al iluziei, al realității imposibile în care mă refugiez de fiecare dată când simt că nu mai am nevoie de lume. Caut întrebări, cer răspunsuri, mă transpun în cuvinte, pentru că acolo doar pot spune că am ajuns la apoteoza trăirilor. Departe, într-o oglindă veche, am privit cu atenție adânc în sufletul meu și l-am regăsit pe cel care se presupune că m-a creat. Dintotdeauna mi-am dorit să îi pun niște întrebări legate de mine, de construcția mea, de personajele astea nenumărate din cartea pe care o scrie de atâta amar de vreme... Am trăit revelația creației, iar scopul meu a fost atins când, printre căutări și infinite întrebări, m-am apropiat de Autor, iar răspunsurile lui mă transformau și mă recreau infinit ca ființă... A fost suficient să îmi dea de înțeles că El nu decide destinul personajelor pe care le creează ca să mă simt un om special.

De aer prea mult, am împărțit timpul în respirații cosmice suflând vise infantile spre ce a mai rămas... omenescul din noi. De lumină diafană am lăsat vântul să mă acopere cu raze de speranță, să-mi sădească în suflet bucuria, lumina, inocența, un zâmbet fad... Privirea meteorit curbează orizontul, distorsionând expresia ascuțită a acelor de ceasornic care taie orice elan spre visare... Degeaba, nu pot să mă opresc, trebuie să construiesc întregul puzzle, să aflu cine sunt, ce sunt și ce vreau de la viață.

Mintea mea rămâne o auroră de viori ce schițează acordurile sumbre ale realității și oglindește o lume guvernată de idealuri, în care am ascuns copilăria. Întotdeauna am știut că nu voi putea fi niciodată la fel. Întotdeauna mă uimea schimbarea minoră pe care o observam în personalitatea mea a doua zi. Eram surprinsă de fiecare idee nouă ce îmi încolțea în căpșorul inocent de copil. Și atunci... Cum aș putea să afirm cine sunt, dacă sunt alta la fiecare pas? Mă transform în fiecare clipă în ceva, fără să știu exact în ce, dar, cu siguranță, ceva mai bun decât ceea ce sunt acum. Poate un singur lucru rămâne mereu neschimbat: privirea, sau poate zâmbetul, sau poate... Cine știe? Trec prin viață la fel cum trece timpul prin mine. Trec prin timp cum trec prin viață. Și timpul trece prin mine și prin viață, lăsând urme adânci în sufletul meu. Schimbarea mă doare, întotdeauna. Nu apuc nici măcar să mă obișnuiesc cu cine sunt, pentru ca, ceva mai târziu, să realizez că nu mă mai identific cu ce eram înainte... Ce poate fi mai dureros decât să nu te poți regăsi în tine însuți și în ceilalți? Acum... pentru cine știe cât timp, sunt o adolescentă visătoare, plină de speranțe și iluzii mai mult sau mai puțin îndrăznețe. Îmi iubesc viața. Poate din lașitate. Nu știu cum ar trebui să se numească un om care se lamentează într-una că nu mai suportă viața asta anostă și care provoacă doar suferință, dar care, totuși, afirmă cu tărie că iubește viața. Poate că mi-e prea frică de moarte, și de-asta mă agăț cu disperare de viață. Nici eu nu știu... Sunt fericită din motive nesemnificative, de multe ori. Se întâmplă să mă trezesc pur și simplu fericită (asta poate doar atunci când las ciocolată pe masă și Fericirea vine să fure și ultima bucățică de dulce pe care o mai am...), sunt fericită când văd oameni în jurul meu, sunt fericită când sper și când plâng, când sufăr (paradoxal, știu), când iubesc, când mă simt iubită și apreciată... când scriu, când citesc, când mă refugiez în alte lumi decât cea superficială, de care se bucură toți , mai mult sau mai puțin. Câteodată, e mai bine să fii prost. E mai bine să nu îți pui întrebări și să te mulțumești cu ceea ce ai. Ei bine, eu nu mă pot mulțumi niciodată cu ceea ce am...

Sunt rea, egoistă și încăpățânată. Și orgolioasă. Recunosc asta fără nicio reținere și fără împotrivire. Sunt ciudată. Îmi știu calitățile, îmi știu și defectele, dar prea puțin. Nu mă cunosc. Principiile mele sunt la fel de flexibile ca mine. Câteodată, tind să afirm că nu am principii. Îmi schimb mentalitatea și ideile atât de repede, încât nici eu nu mai știu ce cred. Confuzie. Poate e normal, veți spune, vârsta e de vină. Dar așa am fost de când mă știu... Ce sunt? Sunt un trecător, o veșnică visătoare, o ființă pe care nimeni, nicicând, nu o va cunoaște în întregime. Aspir la un viitor frumos, liniștit, la o viață care să mă mulțumească. Învăț să mă mulțumesc cu puțin, dacă nu pot lupta pentru ceea ce îmi doresc. Subliniez, învăț. Dar presimt că la examen voi pica.

Cine sunt? O persoană prea puțin suportabilă care oferă lumii doar cuvinte goale, împrăștiate pe o foaie de hârtie, umbre de ecouri ce se învârt în jurul sferei juvenile numite suflet. Sunt un suflet împărțit în felii de iubire, felii amare, dulci și acre, din care se înfruptă cu nesaț cei de lângă mine, pereții mei, luna și vântul.