„Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc, pentru că el iți răsare de fapt în spate. Când ți-e frig, dezbracă-te pentru că altfel riști să arzi! Nu da importanță și timp de auz strigătului. Apropie-te alergând de cel care strigă Onoarea nu e de sânge ci de inimă. Dragostea nu e de femeie ci de nașterea pe care ea o poate îndura. Nu se face niciodată seară, decât pentru proști! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreț decât răsăritul soarelui. Dacă este păcat că suntem oameni nu este o ispășire faptul că murim...
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puțin important decât dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem. Globul pământesc este mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelegere pe măsură. Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor, care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și mai aduce aminte de sursa ei. N-ai cum să te ferești de ea. Trupul în care locuiești e cu mult mai departe decât ți-ai închipuit depărtarea. Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine. Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deși distanța dintre el și ea e infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă. Fiule, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu! Adio.” (Nichita Stănescu)
Am găsit întâmplător acest fragment și am considerat că trebuie să vi-l împărtășesc. E un gând care se numără printre cele mai adevărate și cele mai profunde scrise vreodată, după mine. Nu știu ce aș mai avea de spus înainte de moartea mea în afară de ceea ce Poetul a scris în rândurile de mai sus...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu