Clasica dilemă...

Uneori am impresia că toată viața noastră e construită din iluzii și întrebări. Știu că am dreptate. Eu una nu aș putea percepe lumea fără întrebări, dar nici fără iluzii. Că ne fac bine sau rău, sunt parte din noi, ne definesc și le folosim ca pe niște substanțe al căror efect ne fascinează, cu toate că, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge la concluzia că iluziile ne mănâncă pur și simplu viața...

Nu știu ce întrebări vă macină pe voi și la ce meditați toată ziua... Eu cred că am trecut de etapa în care eram obsedată de ideea de a da un sens vieții mele sau de a afla cine sunt și ce vreau de la viață. Cu cât încerc să gândesc mai mult această problemă, cu atât ajung să mă afund într-un univers haotic, ale cărui planete au forma semnelor de întrebare, iar găurile negre, tot ca niște semne de întrebare, amenință să mă „înghită” la fiecare pas. Cu toate că sunt pasionată de filosofie, am decis să rămân la ideea superficială care afirmă că viața trebuie pur și simplu trăită, simțită. Nu știu ce urmează să se întâmple nici mâine, nici peste doi ani, nici după moarte. Nu mai pot să mă gândesc la teorii complexe de metafizică sau de religie. Mă deprimă, pur și simplu. Eu am renunțat să mă caut într-un univers în care pur și simplu rațiunea îmi accelerează drumul spre Nimic.

E ciudat cum granița dintre sentimentele astea contradictorii poate fi trecută așa de ușor... Azi adori să cauți răspunsuri cât mai complexe la niște întrebări aparent banale, mâine nu vrei să mai auzi de profunzime, spiritualitate și te refugiezi în superficialitate (care, de altfel, are profunzimea ei, uneori). Dilema mea de azi constă în ce reprezintă conștiința și libertatea absolută pentru oameni și, mai ales, ce rol au acestea în societate. Toți filosofii vorbesc despre libertatea în stare pură, despre acea lipsă completă a regulilor, teoretizează în toate modurile posibile și imposibile această noțiune, fără să țină cont de faptul că ea nici măcar nu există. Aș miza, mai degrabă, pe existența timpului sau a unei divinități, decât pe existența libertății. Ce bine sună formula de „principii morale”, nu? Toți încercăm să le respectăm și ne adaptăm tendințelor societății, indiferent de faptul că avem alte opinii. Le păstrăm pentru noi, sau cel mult le împărtășim unui grup de prieteni care să ne poată asculta. Dar suntem liberi! Mai avem și conștiință... Oricât de puțină sensibilitate există într-un om, oricâtă nebunie încape în el, conștiința există, e acolo, ne definește și face parte din noi. Nu de puține ori am încercat să inventez libertatea și, implicit, să-mi anulez conștiința, făcând tot ceea ce îmi trece prin minte. Remușcarea a apărut de fiecare dată, într-o formă mai mult sau mai puțin vizibilă sau puternică. Nu am putut să nu mă gândesc la ceilalți, la mine, la sentimentele mele, la principii, la pedepse, la destin... Fă ce simți, dar pregătește-te pentru ceva rău. Într-o formă sau alta, destinul, natura, viața, divinitatea, ceva, se răzbună pe tine. Ce pedeapsă mai mare decât reproșurile propriei tale conștiințe sau ale persoanelor la care ții cel mai mult, de care ești aproape dependent se poate aplica pentru faptul că ai ales să pleci în căutarea libertății absolute? După mine, niciuna... Suntem atât de limitați... Din toate punctele de vedere. Se vorbește despre liberul arbitru și despre faptul că numai Dumnezeu deține libertatea în stare pură, dar eu tind să cred că nici măcar liberul arbitru nu îl avem. Alegerile pe care le facem sunt dictate de către un ceva mult superior nouă, indiferent că e vorba de rațiune sau simțire. Iar El... El poate că are liberul arbitru... El a ales să ne creeze pe noi, să ne construiască după chipul și asemănarea unor marionete nesemnificative pe care să le poată manevra după pofta inimii și cărora să le poată tăia sforile atunci când are chef. El a ales să nu intervină (sau să intervină prea mult) în viața noastră. Mi-e milă de noi. Am acceptat și faptul că nu sunt liberă din niciun punct de vedere. Iar vocea conștiinței mele răsună constant în minte și suflet. Mă încătușează. Și mă urăsc pentru că m-am încătușat singură...